Eram în clasa a șasea când a trebuit să mă mut din casa în care am copilărit. Eu și familia mea ne-am împachetat viețile, le-am pus și le-am cărat în bagaje, dar o mare parte din amintirile noastre au rămas în casa cu ogradă mare, livadă și scrânciob, cu magnolii, trandafiri și tuia.

Ăsta rămâne, poate, cel mai trist episod pe care l-am trăit până la cei 26 de ani ai mei. Cred că și de asta, când am cunoscut-o pe doamna Sofia, unul dintre miile de sași obligați să-și părăsească casa natală, am izbucnit în plâns și am empatizat cu ea de la primul până la ultimul cuvânt.

Sofia

Pe doamna Sofia (94 de ani) am întâlnit-o în turul satelor săsești, parte din promovarea Săptămânii Haferland, și am avut mare noroc s-o prindem prin preajmă. Deși locuiește în Germania, anual, din primăvară până în toamnă, vine acasă, în Criț, deschide ușa Bisericii Fortificate, discută cu turiștii, le explică istoria familiilor săsești și povestește cum a scris istoria satului, cum a transcris zeci de pagini, cum a săpat după documente și cum a supraviețuit rupturilor trăite – n-au fost puţine deloc.

Să învețe oamenii să fie punctuali.

La începutul discuției (eram un grup mic în Biserica Fortificată), doamna Sofia ne-a dat informații legate de istoria satului Criț, un loc în care, cu decenii în urmă, oamenii erau grupați în vecinătăți. Ce însemna asta? Spre exemplu, în momentul în care cineva din sat voia să construiască ceva, toată strada trebuia să-l ajute – era lege, nimic negociabil. Se anunța din timp nevoia și cel care nu se prezenta la fața locului era pus pe o listă neagră, era notat într-o carte cu însemnul “a lipsit nemotivat de la lucru”.

De asemenea, punctualitatea era un barometru foarte important pentru societatea lor, motiv pentru care orice întârziere era taxată:

“Dacă se zicea ora 5, era ora 5 și nu 10 minute după ora 5. Hai, 7-8 minute puteai să întârzii, dar 10 nu. 10 minute însemna taxă un crețar – așa a rămas crețarul, apoi un leu. A fost o amendă nu de valoare, dar să învețe oamenii să fie punctuali. Și așa crețenii sunt punctuali – la evenimente, la concerte, peste tot.”

Îs mulțumită că acum, la sfârșitul vieții mele, am rezolvat ceva.

“Eu am plecat din România în ‘91, dar în ‘70 când au început primii să plece. Se pleca unul după altu’, nu se pleca o familie întreagă. Eu am plecat ultima din cei cinci frați ai mei, iar fiica mea nu a primit drept să plece, că s-a căsătorit între timp și avea alt nume. A trebuit să aștepte până i-o venit rândul, dar s-a dus apoi în vizită și nu s-a mai întors, dar copiii ei au rămas aicea. Cinci ani am ținut aici trei copii de școală și fiica mea era plecată. Numai după cinci ani a putut să-și ducă copiii cu ea. A fost o luptă tot timpul pentru plecare. Și acum, după ce-am plecat toți, ne pare rău c-am plecat.

Am plecat, am plecat, am tot plecat și așa m-am întrebat la un moment dat: dar ce facem cu istoria? Aproape 40 de ani am adunat acte, am scris, am trei dosare mari și-s mulțumită că acum, la sfârșitul vieții mele, am rezolvat ceva. Am scris istoria Crițului.”

porumb

Întrebată ce e cu porumbul agățat prin biserică, doamna Sofia ne-a zis:

“Porumbul a rămas de la Ziua Recoltei, când ornăm în biserică cu diverse recolte. Acolo, pe pereți, totdeauna se agață porumbul. Acuma a rămas pentru că eu nu mai pot să mă urc să-l dau jos și am zis că-l lăsăm până la următoarea zi a recoltei, să nu mai punem altu’. Sunt numai încă 6 inși aici și fiecare are o țâră de gospodărie, o țâră de grădină, nu este timp, așa că mă descurc singură. Imi iau femei care mă ajută la curățat afară. Ați văzut că e destul de bine curățat afară, nu?”

Poți să ieși!

“N-ai avut cui să te plângi, nici cui să zici ceva. Ne-au scos din casă, pur și simplu, cu un bilet ne-au zis: Poți să ieși! Noi astăzi nici nu putem să ne închipuim. Să vină unul cu un bilet și să zică să ieși afară – de sute de ani, familia ta a locuit în casă, strămoșii, câteva generații de-ale tale și-au dus veacul acolo. Ești în casă și apoi vine cineva și trebuie să ieși de pe un minut pe altul fără nimic.

Şi erau multe alte frici. Ți-era frică să ții în casă o marcă, spre exemplu. Dacă te prindea, o încurcai. Eu am avut de la niște nemți, am fost cu ei la târg, am cumpărat ceva și mi-au dat o marcă, pe care am pus-o într-o cutie în casă. Am avut percheziție și când o mișcat cutia, zice:

– Ce-i aicea?

– O marcă.

– Ați anunțat la bancă?

-Nici nu știam c-o mai am.

Pentru marca aia am mers de trei sau patru ori până la Sighișoara la poliție. Pentru o marcă! Am ținut-o și n-am declarat-o înainte. Drept e că m-au întrebat dacă am bani nemțești în casă, dar eu nu mai aveam gând la marca aia și uite așa m-au ținut ore întregi la poliție.

Sincer, eu tot am vrut să caut dosarul meu la Securitate, dar am zis mai bine nu. Să nu știut tot ce e acolo. Că eu scriam istorie și clar eram ilegală. Numai istoria comunistă era legală.”

Dorul de Heimat

“Aici, în Criț, dacă te urci în turn, vezi păduri, vezi natura. Unde locuiesc eu în Germania, peste tot e șes. Acolo mi-e dor să văd un deal, un munte; acolo, oriunde te-ai uita, n-are unde să se oprească ochiu’. Mi-a fost tare dor să văd pădure, să văd deal.

Noi, sașii, avem tot felul de reuniuni în afară, suntem foarte uniți. Spre exemplu, am avut ultima reuniune de Rusalii, cu 3.000 de oameni îmbrăcați în port original. Acolo nu mergi cu ciorap de mătasă sau cu pantof, trebuie să fii autentic. Și, la reuniunea asta, ni s-a zis că nu am pierdut Ardealul, ci am adus Ardealul, cu toată rânduiala lui, la noi. De fapt, n-am plecat de tot din Ardeal, rădăcinile le-am lăsat o parte aici.

Nu se poate explica dorința asta de a veni înapoi acasă. Până nu ai pierdut casa natală, până n-ai pierdut conținutul, până atunci nu știi ce-nseamnă Heimat – nu știu cum vine pe românește. Pe românește nu prea e un cuvânt echivalent. Heimat înseamnă: aici sunt eu, aici trăiesc eu, aici sunt acasă, aici am rădăcina.

La reuniunea asta am întrebat câțiva tineri unde se simt ei acasă mi-au răspuns că în Germania e acasă, dar heimat-ul e în Ardeal. Heimat e un cuvânt care nu se poate spune în alte limbi. Dacă te-ai născut aicea și ai plecat în altă parte, aia nu-i heimat, heimat e unde te-ai născut și unde ai copilărit.

Și românii ăștia care pleacă în străinătate: eu nu cred că vreunul dintre ei zice că nu mai vine niciodată în România înapoi. Asta nu se poate! Orișicum, după ce adună bani și muncesc, se gândesc să vină tot acasă, să facă ceva acasă. Sau românul poate nu e chiar așa ca noi, nu știu. Cum am mai fost noi legați de pământul ăsta! Nu știu, nu știu cum e, dar rădăcina noastră e tare adâncă! Eu nu pot înțelege aia: cum să nu te mai întorci acasă?

Sofia Sasi

Foto: Raisa Beicu.