Cel mai tare în București simt lipsa locurilor în care să lucrez în liniște și pace. Fără muzică dată prea tare, fără hărmălaie și antren. Mai toate spațiile pe care le-am găsit de-a lungul timpului s-au stricat. Fie au început să vină prea mulți oameni gălăgioși, fie au schimbat playlist-urile sau au dat volumul prea tare, fie au crescut prețurile inexplicabil de tare.

Cum în weekend-uri eu nu prea am stare să stau în casă, ci ies în locuri să lucrez, să beau o cafea, să mai văd un chip de om, sunt mereu curioasă să văd ce s-a mai deschis nou în București. De Piua Book Bar am auzit de ceva timp, însă abia săptămâna trecută am ajuns în locul lăudat de mulți dintre prietenii mei. Pe strada Dionisie Lupe, 76 se află de șase luni de zile Piua Book Bar, un loc cu mult calm și mult bine. Un mic defect are: programul. Luni-Vineri 12:00 – 00:00; Sâmbătă-Duminică (deci, când vreau eu o zi plină) 15:00 – 00:00.

Altfel, vă spun sincer că nu m-așteptam să-mi placă așa de tare. Nu știam că e atât de plin de cărți, atât de spațios și atât de bine structurat. Imaginați-vă: au o fereastră la bazele căreia poți sta tolănit pe perne să citești:

La parter, cum intri, dai de un bar și o sală mică, cu lumină difuză, unde e numai bine de băut un vin seara, cu 1-2 prieteni (cum am făcut eu). Au și o terasă îngustă, în caz că vrei să fumezi sau să stai la aer.

Eh, dar surpriza cea mare e, de fapt, când urci la mansardă și descoperi mai multe camere pline de cărți, culoare, pufuri, bordgames, mese (la distanță suficient de mare una de alta, cât să nu te simți sufocat), perne, multe perne. De fapt, Piua e o librărie-pub sau pub-librărie. Cărțile pot fi citite acolo și cumpărate. Sau poți veni cu cărțile de-acasă, să le citești acolo și să bei un ceai. Sau poți să iei un ceai și să lucrez la laptop, fără zgomote și alte cele.

Selecția de cărți m-a dat, și ea, pe spate. Bine, am dat cu ochii de mormanul cu Julian Barnes și deja mi se părea Raiul pe pământ. Cum să nu iubești niște rafturi pe care zac Julian Barnes și Solenoidul lui Cărtărescu?

Piua spuneam mereu când eram mică. Chiar și când nu mă jucam. Dacă mă încăieram cu sora mea și mă simțeam amenințată, urlam cu toate vocile din dotare: PIUA! și cearta îngheța pentru câteva secunde, în care aveam tot timpul din lume s-o iau la sănătoasa. Piua era un soi de vrajă, care stopa orice în jurul meu. Normal, asta nu mă scăpa de primejdia cea mare, dar măcar mă calma pentru o scurtă perioadă. Cam așa e și cu Piua de pe Dionisie Lupu: o pauză de la orice zi proastă. Nu te scapă de tot răul din lume, dar măcar îți dă un respiro, cât să-ți mai tragi sufletu’ încăierat.