Duminica trecută, cum așteptam eu pe cineva la Unirii, m-am oprit la anticariatul de pe colț (de lângă BRD) și am dat peste Bunica, una dintre cele mai frumoase povești citite vreodată, scrisă de Barbu Ștefănescu-Delavrancea. Publicată pentru prima oară în 1893 în revista Literatură și știință, Bunica mea este o ediție din 1980, de la editura Ion Creangă. Trei lei, atât a costat bucuria.
Am luat cărțulia, m-am așezat cu fundul pe bordura de la Unirii, am răsfoit-o, mi-am amintit cu inima strânsă de mamaia [ce dor mi-e de ea] și m-am bucurat pentru prima oară că oamenii întârzie așa de mult la întâlniri.
“O văz, ca prin vis.
O văz limpede, așa cum era. Naltă, uscățivă, cu părul alb și creț, cu ochii căprui, cu gura strânsă și cu buza de sus crestată în dinți de pieptene, de la nas în jos.
Cum dăschidea poarta, îi săream înainte.
Ea băga binișor mâna în sân și-mi zicea:
– Ghici…”
Foto: Raisa Beicu
5 Comments
Liana
Imi amintesc cartea aceasta, o aveam si eu, cand eram mica! Felicitari pentru descoperire, un adevarat #BelsugLaPretRedus 🙂
Raisa Beicu
Multumesc mult! Salut #BelsugLaPretRedus 🙂
diana solomon
vai, am și eu carțulia asta! ce dragă mi-a mai fost…
Raisa Beicu
🙂 Ea si imi mai amintesc de cartea ruseasca cu povesti. Ah ah ah 🙂
diana solomon
să fie oare aceeași la care mă gândesc eu? Cartonată și cu niște ilustrații geniale? Îmi amintesc așa vag niște povești cu multă zăpadă, viței și câini cu nume care se terminau în „ski”…