Duminica trecută, cum așteptam eu pe cineva la Unirii, m-am oprit la anticariatul de pe colț (de lângă BRD) și am dat peste Bunica, una dintre cele mai frumoase povești citite vreodată, scrisă de Barbu Ștefănescu-Delavrancea. Publicată pentru prima oară în 1893 în revista Literatură și știință, Bunica mea este o ediție din 1980, de la editura Ion Creangă. Trei lei, atât a costat bucuria.

Am luat cărțulia, m-am așezat cu fundul pe bordura de la Unirii, am răsfoit-o, mi-am amintit cu inima strânsă de mamaia [ce dor mi-e de ea] și m-am bucurat pentru prima oară că oamenii întârzie așa de mult la întâlniri.

“O văz, ca prin vis.

O văz limpede, așa cum era. Naltă, uscățivă, cu părul alb și creț, cu ochii căprui, cu gura strânsă și cu buza de sus crestată în dinți de pieptene, de la nas în jos.

Cum dăschidea poarta, îi săream înainte.

Ea băga binișor mâna în sân și-mi zicea:

Ghici…”

Bunica carte

img_6549 img_6550

carte bunica

carte bunica

Foto: Raisa Beicu