De cartea lui David Sedaris, apărută în seria Narator, la editura Publica, în traducerea Ruxandrei Tudor, am tot auzit vorbindu-se în stânga și-n dreapta. Mare vâlvă a făcut și venirea autorului în Bucureşti, în luna iunie, când, după lansarea volumului de eseuri Eu o să vorbește drăguț cândva, cei de la The Power of Storytelling au organizat un eveniment dedicat. Din păcate, nu am ajuns nici la evenimentul celor de la POS, nici la lansarea cărții în română, însă odată plecată în concediul meu de toamnă la mare, am reușit să citesc cartea despre care Cristian Lupșa, editor DOR (Decât o Revistă), spune atât de bine:

Când râzi cu David Sedaris, ceea ce ești nevoit să faci la fiecare paragraf, te eliberezi. Viața de zi cu zi este plină de umilințe mici și capcane, pe care încercăm să le ignorăm. Doar ne sunt suficiente marile pierderi! Sedaris, însă, face exact opusul. Ia aceste umilințe mici și le îngăduie să se desfășoare până când rușinea devine ridicolă și se transformă în râs. Sedaris nu este un scriitor minunat doar pentru că se pricepe să transforme banalul vieții în comedie; este un scriitor minunat pentru că știe că, dacă ne permitem să analizăm iluzia că vom câștiga fiecare bătălie a vieții, vom vedea ridicolul acestui plan. Și vom râde de noi. Și va fi mai bine.

david sedarisEra penultima mea zi de concediu, încercam să mă refac emoțional după The year of Magical Thinking, de Joan Didion, o carte pe care o citești greu și o uiți și mai greu. Știi sentimentul ăla când nu vrei să acoperi o carte cu o alta? Când nu vrei să citești o carte mai puternică decât cea abia terminată, dar nici una mai slabă? Când vrei să rămâi cu senzația cărții abia finalizate, dar, totodată, să simți nevoia să treci peste greutatea unui subiect?

Eh, cam așa m-a găsit pe mine cartea lui David Sedaris. Am ales s-o citesc după Didion cu speranța că mă va ajuta să trec peste fără a altera senzaţii şi amintiri. Și m-a ajutat.

Eu o să vorbește drăguț cândva este o colecție de 27 de eseuri împărțită în două părți. Prima, denumită Unu, conține treisprezece povestiri în care autorul vorbește despre copilăria din suburbiile din Raleigh, Carolina de Nord, despre familie și diferite alte întâmplări ciudate din New York.

În cea de-a doua parte, intitulată Deux, Sedaris scrie despre mutarea în Franța împreună cu partenerul său Hugh, despre încercările de a învăța franceza, o limbă ale cărei genuri îi dau mare bătaie de cap unui american:

Dintre toate obstacolele inerente studiului acestei limbi, cel mai mare mi se pare principiul conform căruia fiecare substantiv are un gen în funcție de care trebuie acordate atât articolul, cât și adjectivul. O găină, de exemplu, este de gen masculin tocmai pentru că este femelă și face ouă. Și vagin este de genul masculin, în timp ce masculinitate este feminin. Forțat de gramatică să accepte unul dintre cele două genuri, hermafrodit este masculin, în timp ce indecizie este feminin.

Nimic în Franța nu este lipsit de gen. Într-o zi, când îmi făceam tema și frunzăream niște dicționare, am observat că francezii atribuiau gen inclusiv diverselor forme de relief și minunilor naturii pe care noi, americanii, le considerăm întotdeauna defective de gen. Cascada Niagara, de exemplu, era de gen feminin și, la polul opus, Marele Canion, de gen masculin. Statele Florida și Georgia erau la feminin, în timp ce Montanta și Utah erau la masculin. New England era o duduie, în timp ce zona pe care noi o denumim Vestul Mijlociu era un nene corpolent. Mă întreb cui i-a revenit sarcina de a da gen tuturor acestor substantive. Oare și-o fi făcut treaba chiar acolo, la sanatoriul unde era internat, sau i s-o fi închiriat un birou mic, în care se putea izola de tot zgomotul din jur?

David Sedaris

Dintre toate textele, preferatul meu rămâne Hai, Carolina, în care este relatată lupta lui Sedaris cu un logoped care încearcă să-l repare. Care încearcă să-l facă să nu mai fie sâsâit. De fapt şi de drept, este lupta logopedului cu Sedaris, căci viaţa lui se desfăşura în limitele acceptabilului înainte de a fi acaparat de medicină. Conştient de defectul său de vorbire, Sedaris îşi dezvoltase un întreg arsenal de supravieţuire în mijlocul omenirii nesâsâite. Cel mai tare m-a amuzat modul de a înlocui fiecare cuvânt care conţine litera s.

Sedaris avea chiar şi un dicţionar de sinonime care-i găsea soluţie pentru orice lexem sâsâit din lumea asta. Pluralele englezeşti (care conţin s-ul cel blestemat) ridicau cele mai multe probleme. Aşa că, scaune, spre exemplu, se transforma în unul sau mai multe taburete sau în câteva taburete. Am făcut un exerciţiu după povestirea asta şi am încercat să formulez câteva enunţuri care să nu conţină litera s. N-am reuşit.

sedaris

Toate poveștile pline de umor ascund lucruri triste ale vieții lui Sedaris și, de fapt, ale vieții noastre. Părinți care vor să se răzbune pe viață prin copiii lor, defecte pe care încercăm să le camuflăm sau să le reparăm, dar nu reuşim, culturi pe care suntem constrânși să le înțelegem, instrumente la care cântăm, deși nu ne dorim s-o facem, iubiri pentru care sacrificăm lucruri, iubiri pentru care învăţăm lucruri, iubiri pentru care uităm lucruri.

Dacă vrei să te refaci după o perioadă grea, dacă vrei să te relaxezi, dacă vrei să citeşti ceva uşor, dar profund în acelaşi timp, dacă vrei să râzi în hohote, iar apoi să oftezi, îţi recomand Eu o să vorbeşte drăguţ cândva.

Foto: Raisa Beicu.