Cred că în viața asta unul dintre cele mai grele lucruri pe care omul îl înfruntă este dezamăgirea.

În copilărie, majoritatea nu știu că dezamăgirea există, în adolescență apar primele reacții în fața ei, dar sunt doar faze pregătitoare pentru ceea ce urmează: un lung șir de dezamăgiri. Când ești dezamăgit, mai mereu ești pe cont propriu, iar a fi pe cont propriu este împovărător.

Viața noastră, a tuturor, se compune dintr-un lung șir de dezamăgiri. Ce ne deosebește, însă, este atitudinea pe care o avem în fața acestui șir. Cumva, îmi place să cred că despre asta este Dulcele bar, cartea scrisă de J.R. Moehringer, apărută în România la editura Publica, în traducerea lui Paul Slayer Grigoriu – parte din minunata colecție Narator.

J.R. Moehringer, laureat al Premiului Pulitzer în anul 2000, este cel care l-a ajutat pe Andre Agassi să-şi scrie renumita carte de memorii, Open (Publica, 2011). De fapt, după ce Agassi a citit  The Tender Bar, a făcut tot posibilul să îl convingă pe autor să îl ajute la scrierea propriei vieți. Deși inițial propunerea a fost refuzată, cei doi s-au împrietenit, iar J.R. s-a convins, în cele din urmă, că proiectul Open are un Agassi veridic în spate.

Revenind la Dulcele bar, pe care l-am citit într-o zi și jumătate, chiar dacă are aproape 600 de pagini, a fost numit volumul anului de: New York Times, Esquire, The Los Angeles Times, Book Review, Entertainment Weekly, USA Today, NPR Fresh Air, New York Magazine. Auzisem de nenumărate ori de el, însă abia acum am reușit să intru în bar, să comand gin (ginul este, conform unchiului Charlie din carte, băutura caracteristică toamnei, votca are gust de vară, schotch-ul are gust de iarnă și bourbonul are gust de primăvară), să citesc, să ascult Sinatra și să scriu despre cât de tare mi-a plăcut.

***

Barul Dickens din Manhasset (singurul oraș din Long Island care dădea numele unui cocktail: un Manhasset e un Manhattan cu mai mult alcool), New York, este locul în care J.R. Moehringer își caută modelele masculine. Crescut fără tată, ascultând Vocea paternă doar la radio, J.R. devine obsedat de ideea de a devenit bărbat adevărat. Chiar dacă asta însemna să aibă o grijă exacerbată de mama lui, să facă față unor emoții care îl depășesc, să ia admiterea la Yale, să termine Yale, să treacă peste suferințele pe care iubirea lui cea mare, Sidney, i le declanșează, chiar dacă asta înseamnă să se angajeze pe post de curier la The New York Times, să reziste temperaturilor din Arizona. Orice, orice pentru a deveni un bărbat adevărat.

Ascultam cu atâta ardoare Vocea, dobândisem o asemenea măiestrie în a ignora alte voci, încât am devenit un copil-minune al ascultatului selectiv, ceea ce am crezut că e un dar, până când s-a dovedit a fi un blestem. Totul în viață este legat de vocile pe frecvența cărora te reglezi și de cele la care renunți. Îmi amintesc că mă simțeam mai singur decât altădată într-o zi când am dat pe emisiunea tatălui meu. Tata a difuzar ca prim cântec Working My Way Back To you, al celor de la Four Seasons, apoi a spus cu cea mai suavă și catifelată voce, în care îi auzeai zâmbetul: Chiar îmi fac drum către tine, mami – dar ai răbdare, că n-am decât o șosea de hârtie. Am închis ochii și am râs și pentru câteva clipe am uitat unde sunt.

A fi bărbat adevărat, a fi parte din comunitatea unui bar, poate însemna “o scăpare de flagelul vieții din zilele noastre – singurătatea.”

Cititul este una dintre pasiunile recurente de care J.R. amintește pe parcursul cărții. Încă de când era mic, primește cadou Marile Speranțe și își întreabă bunicul ce sunt alea speranțe, iar acesta îi dă un răspuns care rezumă dezamăgirile umane: speranțele sunt un blestem. Mai departe, J.R. amintește despre literatura lui Cheever (spre rușinea mea, nu am citit absolut nimic de Cheever, dar cum am terminat Dulcele Bar, mi-am și comandat două cărți):

Am petrecut acel sfârșit de săptămână citind Cheever, înotând în Cheever, îndrăgostindu-mă de Cheever. Nu știam că se pot face asemenea propoziții.

Bill și Bud sunt cei doi care îl angajează la vârsta de 14 ani ca vânzător în librărie și îl învață ce să citească, cum să citească, de ce să citească și tot ei îl motivează să încerce să intre la Yale. Bill și Budd îl conving pe J.R. că poate folosi cărțile pentru a face ordine în haos, haos în fața căruia el era atât de vulnerabil! Haos care mereu dezamăgește.

Secretul în luptă e să te relaxezi. Ca să-l spargi pe altul, trebuie să te relaxezi tu. Pumn moale, lovitură tare.

Secretul în dezamăgiri este să te relaxezi. Să știi ce va urma, să te aștepți la ce va urma, să nu fii atacat pe nepusă masă, să fii mereu în gardă și pregătit de orice finalitate. Poate suna fatalist sau negativist, însă nu este decât o soluție (poate cea mai bună) pe care Dulcele Bar mi-a explicat-o mie și le-a explicat-o cititorilor care au avut interesul să asculte asta.

Viața lui J.R. se complică de la un an la altul, termină Yale, se angajează la The New York Times (unde nu are, însă, succesul dorit – rămâne băiatul-curier, cu speranța din Marile Speranțe că va fi promovat editor. Dar, ce să vezi? Dezamăgirea lovește din nou), își regăsește Vocea (tatăl), își pierde iar Vocea (tatăl), n-o cere de soție pe Sidney până când un alt bărbat o face în locul lui, asistă la nopți de pierzanie în Bar, își face prieteni de la care învață noi metode de a nu se lăsa înfrânt de dezamăgiri, înțelege și vede că viața curge, indiferent de volumul de dezamăgiri pe metru pătrat.

Există un pasaj în această carte pe care cu greu nu l-am transcris aici, dar dacă aș fi făcut-o aș fi divulgat finalul. Credeți-mă, merită fiecare pagină pentru acea frază. O frază. Fraza!

Vă recomand să citiți Dulcele Bar, veți fi facinați de coerența poveștii, de cât de bine și simplu este scrisă, totul e Open, vorba lui Agassi și relaxat, vorba lui Moehringer. E adevărat că pe mine m-a atins subiectul central – familia (sau lipsa ei), pe care poate doar la Jonathan Franzen l-am mai găsit la fel de bine abordat. Toate întâmplările descrise în carte sunt adevărate – chiar așa a fost viața lui J.R. Moehringer, am verificat ca un jurnalist cu acte în regulă o noapte întreagă, am citit interviuri, m-am uitat la emisiuni cu el, am verificat Wikipedia în mai multe limbi – totul este real. Și capitolul de mulțumiri o confirmă (numele sunt reale, personajele sunt reale, barul este real). Știu că nu asta contează într-o carte – dacă e ficțiune ori ba, dar faptul că cineva a putut avea o viață atât de complicată, dar a reușit să o ducă cu bine în cârcă, să mai și câștige un Pulitzer pe traseu, este, pur și simplu, o lecție despre cum suntem datori să învățăm să fim demni în fața dezamăgirilor.

Când am citit Open, Andre Agassi, habar nu aveam cine este J.R. Moehringer. Am iubit cartea aia – mi se pare, de departe, una dintre cele mai bune biografii din biblioteca mea. Acum, că am aprofundat cine e în spatele cărții (povestea este cap-coadă a lui Agassi, însă meritul de a fi atât de bine scrisă îi aparține lui Moehringer), încep să cred că viața oricui, odată povestită de Moehringer, nu va dezamăgitoare. În fond, o fi vreodată o viață dezamăgitoare?

Dacă răspunsul e afirmativ, sper să fie o minciună:

Mi-am dat seama că trebuie să ne mințim pe noi înșine din când în când, să ne spunem că suntem capabili și puternici, că viața e frumoasă și munca grea va fi răsplătită și apoi trebuie să încercăm să facem minciunile să devină realitate. Aceasta e sarcina noastră, salvarea noastră.

***

Foto: Raisa Beicu