Cu ultima suflare (When breath becomes air), apărută la editura Nemira în traducerea Monicăi Șerban în septembrie 2016, este povestea neurochirurgului Paul Kalanithi (autorul cărții), care la 36 de ani a descoperit că suferă de cancer la plămâni.

Urmărim cum viața unui om care salva vieți se pierde. După speranțe anulate, tratamente eșuate, încercări și ezitări, viața lui Paul alături de soția sa, Lucy, se scurtează privind rezultatele analizelor. Recunosc că, abia trecând prin lecturi cu același subiect dur – dispariția (ex.: Niveluri de viața – Julian Barnes, A Year Of Magical Thinking – Joan Didion, Dulcele Bar – J.R. Moehringer), nu pot să spun că Ultima suflare m-a impresionat pe latura expresivă. Deși a terminat un master în literatura engleză la Stanford University, nu îl consider pe Paul Kalanithi un scriitor talentat – nu are subtilitatea și finețea scriitorilor mai sus menționați, însă a văzut boala de nenumărate ori, a salvat vieți, a asistat la morți, a adus fericiri la loc, a dat vești cutremurătoare famiilor – iar toate astea compensează cu tot talentul din lume.

A fi medic renumit ajuns pacient fără șanse prea mari de supraviețuire i-a dat lui Paul ceva mai presus de talentul de a scrie. Nu o să pot afirma niciodată că Ultima suflare este o carte bine scrisă, dar nici nu cred că scopul ei ăsta a fost. În fond, vorbim de cartea unui absolvent al Universității de Medicină de la Cambridge, un om care a făcut sute de operații, ajuns în fața propriului diagnostic:

Am primit brățara de plastic purtată de toți pacienții, am îmbrăcat cămașa bleu-deschis atât de familiară mie, am trecut pe lângă asistentele pe care le cunoșteam după nume și am ajuns într-o rezervă – o rezervă în care vizitasem sute de pacienți în decursul anilor. În această rezervă le explicasem pacienților ce înseamnă bolile terminale și operațiile complexe. În această rezervă felicitasem pacienți care se vindecaseră și fusesem martorul fericirii ce se întorcea în viața lor. În această rezervă declarasem moartea unor pacienți.

De ce mă purtam atât de autoritar în halatul de chirurg, dar atât de umil în cămașa de pacient?

Citind cartea asta m-am simțit ca după multe sezoane din Dr. House sau Grey’s Anatomy. Am aflat exact, în detaliu, cum se face disecția unui om (am înghițit în sec de câteva ori) și am descoperit existența morbidului verb burke (conform dicționarului de limbă engleză Oxford = a ucide prin sufocare sau strangulare sau cu scopul de a vinde trupul victimei pentru disecții). Inspirat fiind de cartea lui Sherwin B Nuland, How We Die, Paul Kalanithi își găsește toate forța necesară pentru a traduce ce simte un pacient cu o boală terminală, cum ia decizia de a face sau nu un copil cu femeia iubită, ce lucruri alege să finalizeze, ce operații decide să fie făcute – mari întrebări care apar doar în contextul ăsta nefericit/ medical:

Marile întrebări legate de moarte, viață și sensul ei, pe care oamenii și le pun la un moment dat, apar de obicei într-un context medical.

Totuși, oamenii cel mai bine informați, medicii, nu-și donau aproape niciodată corpurile.

În 2014, Paul și-a încheiat rezidențiatul. A murit în martie 2015, în timp ce lucra la această carte, publicată ulterior de soţia lui, Lucy. Ultima suflare este un alt mod – destul de brutal – de a învinge moartea și de a te pregăti de acel moment pentru că, în fond:

Moartea vine după noi toți. După medici, după pacienți.

și:

Chiar dacă tu ești perfect, lumea nu e.