În perioada mea absentă din online, cât stăteam în patul din camera mea din Bacău, am primit vreo 5 sau 6 sms-uri de la prieteni buni + sora mea (vă mulțumesc), în care se striga în extaz:

Raisaaa, The Temper Trap vin în București!

Ei, bine, mi-am cumpărat bilet instant, nu cumva să ratez evenimentul. Nu știam pe vremea aia cât timp va mai dura recuperarea mea, dar am promis că pentru The Temper Trap mă întorc în București în orice formă deteriorată fizic m-aș afla.

De când dețin eu ipod – să tot fie vreo câțiva ani – există niște constante muzicale, indiferent de modelul nou de ipod cumpărat, indiferent de destinațiile spre care mă îndrept, indiferent de obsesiile punctuale. Așadar, am niște pasiuni muzicale constante, cum ar fi:

• Radiohead
• Dhafer Youseff
• The XX
• Metronomy
• Angus and Julia Stone
• The Antlers
• Ólafur Arnalds
• Mumford& Sons
• Asgeir
• Kings of Convenience
• CocoRosie
• Beirut
• Max Richter
• Architecture in Helsinki
• Cinematic Orchestra
• The Temper Trap

Mai sunt și altele, dar astea mi-au trecut acum, la primul gând, prin minte. Sunt piese pe care le ascult la infinit pentru că vreau să retrăiesc anumite momente din trecut. În ceea ce mă privește, piesele au două componente majore/ de interes:

1. Versurile

2. Amintirile corelate cu zilele sau clipele când am ascultat piesele respective.

Sunt cântece la care pun pauză fix când știu că am auzit o replică pe fundalul unui vers. Atât de puternic trăiesc unele note – chiar dacă nu cunosc nimic mai mult despre game, octave, intervale, modulații, încât pot cânta în gând conversații întregi purtate cu ele-n paralel. Pentru mine, notele, gamele, octavele sau modulațiile sunt replici ale prietenilor mei, sunt despărțiri, iubiri trecute, vacanțe sau ore întregi de condus #ontheroad pe Instagram. Sunt opriri în benzinării, cu cel din dreapta coborând să pună lichid de parbriz, sunt discuții repetate – Dă muzica un pic mai încet că citesc! | – Dar mie-mi placeee| – Te rog, nu mă pot concentra! | – Nu dau microfonul mai încet, prefer să îmi pun căștile.

Am texte personale sau texte pentru job pe care nu le pot scrie dacă nu ascult anumite piese. Și de fiecare dată știu de ce piesă am nevoie – tocmai datorită bibliotecii muzicale din minte: versuri cu momente, litere cu amintiri, piese în rafturi ordonate alfabetic.

Piesele sunt, după cărți, cele mai bune rezumate ale zilelor mele. Iar cu The Temper Trap am, poate, unele dintre cele mai multe, bune, dar și triste zile împreună. Ca un soi de relație perfect funcțională, în care nu ne-am zis niciodată că ne iubim reciproc. Asta până marți, 21 februarie, când a fost the big event: Concertul The Temper Trap, în Fratelli Studios.

Despre concert, noul lor album sau alte detalii punctuale sunt convinsă că vor tot scrie colegii de breaslă. Mai mult, internetul este plin de orice informație pe palierele astea. Eu nu fac decât să redau câteva replici din discuțiile mele cu băieții de după concert. Inițial, fix după concert, am avut vreo 20 de minute cu un grup de 10 oameni în partea laterală a scenei (am fost cu toții în același timp), iar apoi, datorită unor alinieri de planete, am plonjat în backstage pentru câteva ore cu australienii-londonezi.

***

Eu: Pot să-ți pozez mâinile?

Dougy Mandagi: Poftim?!?!

Eu: Am o prietenă pasionată de mâinile tale. Știu că sună ciudat, dar îți pot explica.

Dougy Mandagi: Ok, ia-mi mâinile atunci [râde]

Eu: Să fiu onestă, nu e prietena mea. Nici nu știu cum o cheamă – este, de fapt, prietena unui prieten. Tot concertul a stat în spatele meu și vorbea atât de fascinată de mâinile tale (“cele mai sexi din univers”), încât uite: am ocazia să discut cu tine, iar eu îți pozez mâinile în loc să te-ntreb despre viață sau alte picanterii. Nu observasem că ai mâini sexi. Chiar dacă ai piese cu trembling (sexi) hands!

Dougy Mandagi: Nici eu [râde]

Eu: Aa, uite, fata care ne pozează acum chiar e prietena mea. O cheamă Felicia Simion și pozele ei sunt în publicații ca National Geographic, Vogue sau The Telegraph. E super talentată.

Dougy Mandagi: National Geographic!? Wow!

Eu: Daaaaa

Dougy Mandagi: Atunci, sunt onorat să fiu fotografiat de Felicia.

Eu: O să fac tot posibilul să ajungă pozele la tine.

Dougy Mandagi: Mulțumesc!

***

Eu: Cum ți s-au părut jurnaliștii români? Ți-au pus întrebări smart?

Joseph Greer: Da, chiar mi-a plăcut astăzi cu ei.

Eu: Ce să zici și tu acum de față cu mine? Știi, mi se pare foarte greu să nu fii redundant cu o trupă mare. Cam toate întrebările au fost puse deja. Am stors și eu 17 întrebări pentru voi pe care nu le-am mai găsit pe net. Le am în telefon, uite:

Joseph Greer: 17?!

Eu: Da, ți le dau pe email dacă vrei, acum nu prea mai am energie pentru ele. Tu?

Joseph Greer: Haaaa

Eu: Hai să-ți povestesc ceva foarte trist despre mine și piesele voastre [insert poveste]

Joseph Greer [șocat]: E prima oară când în backstage, direct după un concert, cineva îmi povestește ceva trist. Atât de trist!

Eu: Păi, ce, piesele voastre sunt doar optimiste? Ți le zic eu pe de rost pe alea cel puțin la fel de triste ca povestea mea:

Your walls are up
Too cold to touch it
Your walls are up
Too high to climb

sau

Summer’s almost gone
And you’re not coming home
You’re not coming home
But I’m still left alone
I’m still left alone

sau

I can’t stand tall
When I raise my head
My knees make me crawl

Mai vrei?

Joseph Greer: Nu, I got it. Te răzbuni pe mine acum pentru versurile noastre triste?

Eu: Da. Bine, recunosc că mie-mi și place muzica tristă.

Joseph Greer: Asta nu mă ajută haha. Ai un vers preferat de la noi? Unul trist, normal. Tu ești fata optimistă cu povești triste.

Eu:

There goes the ending
It left me in the war
But I tried everything 
I am done with my part

E un rezumat bun pentru tot ce ți-am povestit eu mai devreme.

Joseph Greer: Trembling hands!

***

Jonathon Aherne [în backstage]: Asta e geanta ta?

Eu: Daaaaa, o caut de ceva timp. Unde era?!

Jonathon Aherne: Pe canapea lângă mine.

Eu: Merci!

Jonathon Aherne: Mereu observ lucruri. V-am văzut pe amândoi în timpul concertului. Erați în stânga mea, primii lângă mine în fața scenei, nu?

Eu: Haaaa, da! Nu pot să cred c-ai observat. Voi, cei de pe scenă, vă uitați des în public și rețineți fețe?

Jonathon Aherne: Da. Problema e că nu știu cum să mă uit la public când dau cu ochii direct de ochii lor. Știi ce zic? Ce față să fac? Ia, ridică-te un pic și prefă-te că-s eu, te rog. Deci, tu ești eu, eu sunt publicul tău. Sunt băiatul din stânga scenei: cum te uiți la mine?

Eu: [the look]

Jonathon Aherne: Ai zâmbit cu ochii, nu și cu gura. Trebuie să râzi cu gura, hai!

Eu: [another look]

Jonathon Aherne: A fost cam fals. Vezi? Nu iese natural. Așa că, mereu mă uit confuz de pe scenă.

Eu: Ce idee tare de proiect ar fi asta: să luăm artiștii mari să mimeze privirile de pe scenă când nu sunt pe scenă. Un soi de mimă expresivo-scenică. Pe Thom Yorke l-aș băga aici clar. Bine, el face asta oricum și oriunde.

Jonathon Aherne: Uită-te și tu la mine! [deep look]

Eu: Asta e prea deep. Ai luat-o prea în serios.

Jonathon Aherne: Exact! Orice privire aș face e prea cumva. Niciodată nu găsesc privirea ideală.

Eu: Tu crezi că mai observă cineva asta într-un asemenea extaz muzicalo-nocturn?

Jonathon Aherne: Da, eu.

[pauză în care Jonathan se scotocește prin buzunare, se uită în jur și găsește ce căuta: Da, îți găsisem ție geanta, dar nu dădeam de scotch-ul meu – avea în mână o bandă imensă, neagră, de scotch].

Eu: Ce faci cu ăla?!

Jonathon Aherne: E pentru valiză. După concert, îmi aranjez hainele frumos sau nu în valiză și o protejez în negru.

Eu: Gizăs.

Jonathon Aherne: Ce?

Eu: Nu, nimic. Mi se pare o secvență ireală cumva. Sunteți trupa mea de suflet, vă ascult de ani de zile, v-aș face o odă dacă m-aș pricepe la asta, iar acum, când în sfârșit vă cunosc, tu umbli cu o bandă scotch pe post de brățară prin backstage.

Jonathon Aherne: Acum, că pui problema așa, pare un pic ciudat. Dar nu e, serios. Hai să-ți explic procesul cu valiza.

[Discuția a durat mai mult decât ar dura să dezlipești o rolă de scotch cap-coadă]

***

Ștefan: Piesa voastră, Sweet Disposition, a fost destul de utilizată în publicitatea autohtonă.

Toby Dundas: Serios?

Eu: Da. Dar nu e neapărat pozitiv acest aspect. Prea multă piesă.

Toby Dundas: Pentru mine este foarte pozitiv haha.

Ștefan: Pozitiv ar fi să veniți la un festival aici, în România. Avem o groază. Summer Well, spre exemplu. Vara asta vin Metronomy la Summer Well.

Toby Dundas: Păi, chemați-ne!

Eu: Dar, chiar, cum de ați ajuns în România?

Toby Dundas: Ei ne-au sunat, ne-au invitat, am acceptat. Nu e nimic mai greu de atât. Aveam oricum câteva concerte book-uite prin Europa, prin jur, așa că am mai făcut un popas. Deci, dacă vreți vreun festival, sunați-ne.

Eu: Care e următoarea oprire?

Toby Dundas: Acum plecăm spre Londra, după care peste o săptămână suntem în Manila – Philippines. Apoi, Shanghai!

Ștefan: Shanghai? Bro, this is great!

Toby Dundas: Da, așa am zis și eu. E fain la Shanghai, nu? N-am mai fost niciodată, abia aștept!

***

Jonathon Aherne: Iar e geanta aia minusculă și strălucitoare pierdută pe canapea. Ia-o, te rog, că numai eu am grijă de ea. O să plec spre Londra și geanta ta tot pierdută e.

Eu: Îmi spui asta purtând pe post de brățară o bandă scotch neagră?

Jonathon Aherne: Nu par credibil, vrei să zici? [întinde mâna victorios] Hai, ia geanta, eu îmi iau brățara, hai să coborâm, ne-așteaptă restul. Veniți și voi doi cu noi la hotel, da?

Eu: Stai să facem o poză de grup. Unde e Toby-cel-cu-mâini-lungi?

Jonathon Aherne: Jos. A coborât. Hai la el!

[de pe scări]: Toby-cel-cu-mâini-lungi, avem nevoie de tineeeee!

***

Eu și prietenul meu, Ștefan, am fost printre foarte puținii români care au avut acces în backstage-ul The Temper Trap. S-a întâmplat asta printr-un lung șir de coincidențe fericite (Ștefan mă va certa când va citi asta, căci el nu crede în coincidențe), însă cert e că 21 martie 2017 a fost una dintre cele mai reușite nopți din viețile noastre – din viețile amândurora.

Am vorbit câteva ore despre fotbal (Toby știa cam tot despre fotbalul românesc. În special, cunoștea bine echipa Steaua asupra rebrandingului căreia l-a înștiințat Ștefan), familii, fani, concerte, turnee, protestele din România, tabieturi, despre cum e să te muți în Londra, dar mai ales despre cum e să lucrezi într-o trupă în care unul dintre membri locuiește în New York, iar restul în Londra. Am mâncat, ne-am relaxat, am discutat despre părțile lumii și paradoxurile ei, am apreciat și analizat haosul din biroul unui sunetist, am ascultat Pink Floyd și alte piese din playlist. Am făcut un concurs de prins mure din aer, follow on Instagram, add as a friend on Facebook și am concluzionat că Australia, cel mai mic continent și singurul fără vulcani, are un fel de marsupiu (mai mare decât al cangurilor) în care își crește fericirea.

Ne-am simțit de parcă ne-am cunoaște de la primul lor concert și acum, după ani și ani, ne-am revăzut să sărbătorim noul lor album. Am discutat multe alte subiecte subiecte pe care am ales, însă, să le păstrez doar pentru noi – ca într-o relație funcțională, în care abia ne-am mai zis pentru prima oară că ne iubim. Dougy plecase cu mult timp în urmă la hotel (avea zborul spre Londra extrem de devreme a doua zi), Toby scrisese câteva sms-uri acasă și îmi povestise niște ani fascinanți din viața lui, Jonathon flutura brățara mimând zâmbetele de pe scenă mai ceva ca Thom Yorke, Joseph stătea liniștit cu valiza lui într-un colț, iar eu îmi repetam în minte: Trembling hands, Joseph, Trembling Hands!

There goes the ending
It left me in the war
But I tried everything
I’m done with my part

Poze de la concert – de minunata Felicia Simion

 

 

 

 

 

        

***

Cum în seara asta sunt Oscarurile, profit de cadrul oficial pentru a le mulțumi:

• lui Ștefan – my partner in awesome activities: Hai c-a meritat tot preambulul!
• Feliciei Simion – Mă simt chiar norocoasă că facem echipă artistică, Feli! Ești un fotograf excepțional. Mulțumesc că nu-mi tai niciodată din entuziasm, din contra: mi-l crești. 

***

Foto: Felicia Simion

+ Raisa Beicu (fotografiile din colaje)