Clopotul de sticlă, în traducerea Alexandrei Coliban, editura Polirom, singurul roman scris de Sylvia Plath, a stârnit un mare val de controverse, mai ales după lungul șir de tragedii din familia autoarei.

Publicat doar cu câteva luni înainte ca Sylvia Plath să se sinucidă la vârsta de 30 de ani, romanul apare sub pseudonimul Victoria Lucas. Povestea demonstrează, însă, că personajul principal, Esther Greenwood, este Sylvia.

După ce am terminat cartea despre grava depresie a Sylviei, am căutat mai multe informații despre viața ei. Am urmat firul epic al membrilor familiei și m-am înspăimântat. În niciun coșmar nu mi-aș fi putut închipui că se poate întâmpla atât de mult rău multiplicat în aceeași familie (referințe: Ted Hughes + Assia Wevill + Shura, Nicholas Hughes).

În poza de mai jos sunt Sylvia Plath și soțul ei, Ted Hughes, în vremurile lor încă bune. Deși cartea de memorii nu ajunge până în ziua în care Sylvia îl cunoaște pe Ted, nu pot să nu văd Clopotul de sticlă ca o prevestire a tragediilor ce vor urma în viața Sylviei.

Tăcerea mă deprimă. Nu era tăcerea tăcerii. Era tăcerea mea.

Cartea (semi)autobiografică este un soi de analiză a depresiei, a evoluției anxietății lui Esther Greenwood, o tânără de 19 ani care a obținut o bursă de o lună de zile la o celebră publicație de modă din New York. Deși ăsta ar fi fost visul oricărei fete la vârsta de 19 ani, Esther se simțea în plus, căuta mereu o cameră în care să se ascundă, se simțea neadecvată în orice circumstanță. După o experiență sexuală traumatizantă și după încheierea bursei în New York, Esther se întoare acasă, unde mama ei o anunță că nu a primit bursa la cursul de scriere creativă pe care abia aștepta să îl înceapă. Luna petrecută la New York a putut fi suportată doar la gândul că va începe acel curs. Ei, bine, astea sunt doar două dintre eșecurile cu care Esther își începe agonia.

Nu își găsește în veci liniștea, nu își găsește propriile amintiri de familie, nu găsește mormântul tatălui ei în cimitir, nu găsește suficiente motive să se căsătorească cu Buddy Willard, nu găsește metoda perfectă pentru a se sinucide, nu găsește încrederea suficientă pentru a se sinucide, nu găsește o cale de-a fi fericită.

Nu voiam să mă mărit niciodată. Ultimul lucru pe care mi-l doream era securitatea infinită și să fiu locul din care pleacă o săgeată. Voiam varietate și freamăt și să zbor eu însămi în toate direcțiile, ca săgețile colorate dintr-o rachetă de 4 iulie.

Întâmplarea face să citesc Clopotul de sticlă la scurt timp după Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, de Andrew Solomon. Așadar, am avut proaspătă în minte atmosfera din cartea lui Solomon, cu care Sylvia Plath împarte un subiect comun: depresia.

Nu că în cartea lui ar fi veselie sau extaz, însă Solomon are mereu o umbră de speranță în ceea ce scrie. După ce te târâie prin iadul morții, Solomon lasă de fiecare dată un mesaj pozitiv/motivațional. La Plath, însă, nu există niciun fel de tresărire pozitivă. Nu urcă niciodată pe scară emoțională, ci doar coboară. Chiar și atunci când ajunge, după ce încearcă să se sinucidă cu somnifere, într-un azil de recuperare și medicii sunt optimiști în privința evoluției ei, o promovează de la o zi la alta în saloane tot mai aproapiate ușii spre libertate, Sylvia resimte doar apăsare. Oricâte goluri din exterior i s-ar fi umplut, în interior îi rămâne doar vidul.

Eu nu mânam nimic, nici măcar pe mine însămi. Ricoșam așa, dintr-un loc în altul, de la hotel la lucru și-apoi pe la petreceri și de la petreceri la hotel și înapoi la lucru, ca un troilebuz amețit. Mă simțeam inertă și pustie, așa cum se simte, probabil, miezul unei tornade, mișcându-se plictisit în centrul harababurii din jur.

Când am terminat Demonul amiezii, am avut senzația că totul în viață poate fi lucrat sau ameliorat – nu poți renunța la viață decât în momentul în care nu mai ai absolut nicio altă variantă. Clopotul de sticlă, însă, te dărâmă emoțional și te lasă acolo, jos. Chiar dacă, aparent, Esther este pe drumul cel bun – romanul se termină cu Esther în fața comisiei de medici ai sanatoriului, care aveau să îi dea verdictul, închizi cartea și știi că nu are să-i fie bine pe termen lung sau scurt. Se simte pericolul pagină cu pagină. Și viață a demonstrat că salvările exterioare nu ajută suficient interiorul, din păcate. Esther n-a ieșit din niciodată sanatoriu. Chit că finalul cărții nu ne-o spune.

***

***

Foto: Pinterest + Raisa Beicu