Am trăit o copilărie întreagă cu drama că nu am gaică la haină. Ajungeam la grădiniță și educatoarea ne punea hainele separat:

• în cuier gecile bune, deci cele cu gaică, de se pot agăța, și
• pe o bancă gecile defecte, deci cele fără gaică, de nu aveai cum să le agăți.

Nu știu cum reușeam, dar hainele mele mereu rămâneau fără gaică. Fie se rupeau, fie dispăreau în neant fix cum dispar și șosetele în mașina de spălat, fie aveau o gaică prea mică pentru cuierul robust. Vă zic: mereu eram lăsată la categoria de haine defecte.

Acum am crescut, îmi cumpăr singură haine, nu mai depind de nicio triere ierarhică, însă am rămas cu obsesia de a avea gaică la haine. Poate și de asta am tresărit când am văzut că Mihail Șișkin a scos o carte care se numește Paltonul cu gaică, apărută la Curtea Veche. Am citit-o instant, să văd dacă și lui Șișkin i se punea haina la categoria defecte.

Paltonul cu gaică

Volumul de proză scurtă începe fix cu această povestire, a paltonului cu gaică. La Șișkin, gaica este un soi de esență a vieții lui alături de o mamă bolnavă, ce îl apucă, însă, de cordonul paltonului când un tren e cât pe ce să dea peste el.

Gaica este și invizibilă pentru obiectivul aparatului de fotografiat. Gaica este transmisă de la fratele lui mai mare – de la care trebuia să poartă toate hainele. Gaica este susținerea hainei și, prin urmare, odată cu ea cu desprinderea ei, haine cade. Cade haine, cade gaica. Se rupe gaica, cade haina.

Cea mai puternică imagine din tot volumul și, cumva, rezumatul Paltonului cu gaică este dată de mama lui Șișkin, înainte de a muri:

-Te trag de gaică și am un singur lucru în minte: dacă o să se rupă acum?

Campanila San Marco

Șiskin, autorul rus mutat în Elveția, scrie în majoritatea eseurilor inspirate din viața lui despre dramele istoriei și dramele personale, despre Rusia-țară ca închisoare. Compară profesia de medic din Elveția cu cea din Rusia, descrie iubirea eșuată dintre Fritz Brupbacher și soția lui, Lydia Petrovna Kochetkova, o revoluționară camuflată într-un medic țarist. Iubirea dintre cei doi este analizată într-o povestire întreagă – Campanila San Marco. Aici, este arătată iubirea bazată pe iluzii, distanțe, obsesii și toxicități. Uneori, iubești ideea unei relații și eviți să vezi adevărul de sub ea. Te lași dus de val și acoperit de amintiri, iar când te trezești, divorțul rămâne singura variantă disponibilă. Privind povestirea Campanila San Marco și iubirea dintre Fritz Brupbacher și Lydia Petrovna Kochetkova, aș putea observa că toată relația lor este un corespondent a relației macro dintre Rusia și Elveția. Este, așadar, legătura lui Șișkin cu cele două lumi.

Patria vă așteaptă!

Foștii prizonieri sovietici de după al Doilea Război Mondial și lagărele rusești din Elveția sunt temele povestirii mai sus menționate. În timpul războiului, prizonierii ruși fugeau din Elveția în Germania înotând prin Rin și peste lacul Boden, însă după mal granița elvețiană era închisă. Laussane, Andelfingen, Langenthal, Laron sunt doar câteva dintre lagărele care îi adunau pe sovietici.

În 1945, la Berna, a venit comisia societică de repatriere care, în urma vizitelor în lagărele de internați, au lăsat broșuri cu mesajul Patria vă așteaptă, tovarăși! Un fals mesaj sau cel puțin un mesaj pus sub semnul întrebării, deoarece în URSS nu exista noțiunea de prizonier de război, ci doar de dezertor. Iar dezertorii plătesc cu vârf și îndesat greșelile. Dar, în fond, Oamenii cred ceea ce vor să creadă. 

În data de 1 martie 1946, din Elveția au fost repratiate în total 9.807 de persoane:

Începe urcarea. Vagoanele sunt împodobite cu steaguri, roșii, lozinci: Acasă, Te salut, Patrie! La ferestre apar fețe radioase. Fac cu mâna strigând: Victorie! Se simțeau învingători. Să învingi în război înseamnă să rămâi în viață.

Chiar dacă Rusia nu-și putea permite să primească atâția oameni care au văzut Vestul.

Robert Otto Walser

Povestirea Walser și Tomzack despre viața scriitorului elvețian Robert Otto Walser începe cu următoarea replică:

Prima creație a unui scriitor este propria persoană.

Mama lui moare când el are 16 ani. Nu-l ține nimeni acasă și nici nu este o casă, ci un loc în care trăiesc împreună niște oameni foarte diferiți și străini unii de alții Walser va duce toată viața dorul familiei pe care nu a avut-o. Una dintre primele lui povestiri este despre un băiat care își lasă pălăria să pluteasă pe apa unui iaz, ca toți ai casei să creadă că s-a înecat. Pentru el e important să fie căutat și găsit, să fie cineva fericit că el trăiește, că există pur și simplu pe acest pământ.

Cu o viață deloc ușoară, traiectoria îl transformă pe Robert Otto Walser dintr-un scriitor într-un pacient, un om cu o viață normală, teama cea mai mare pe care el a avut-o toată viața:

A fost înfrânt. Nu mai e scriitor. E pacientul nr. 3561. Acum face tot ce a urât și de ce s-a temut toată viața – duce o viață de om normal.

Am citit Paltonul cu gaică destul de greu. Sunt multe povești, multe vinovății și amintiri dureroase. Familii, trecuturi, înmormântări, decese, pierderea Rusiei, (re)găsirea Elveției, transformări la care sunt supuși scriitorii și gramaticile. În seria de povestiri abia apărută la Curtea Veche, Șișkin face referiri la toate cărțile scrise de el până în acest moment. Sunt hărți conectate între Scrisorar, Luarea Ismailului sau Părul Venerei, sunt situații reale din viața scriitorului explicate sau transpuse în texte. Vedem viața lui, relația cu fiul său sau căsnicia eșuată cu mama copilului. Șișkin povestește cum e să trăiești în sărăcie și frustrare, dar, totuși, să poți atinge Pata lui Nabokov. Ar mai fi multe de zis, dar vorba lui Șișkin:

Existența trebuie dovedită după ce ai pus ultimul punct în text.