Mulți se minunează când aud că am închiriat o casă singură undeva la țară, pe o perioadă destul de lungă. Nu ți-e frică noaptea? Nu te plictisești ziua? Ai probleme? Familia ta ce spune despre asta? Și conduci atâta drum singură?
Am primit atât de mult reacții și întrebări, încât la un moment dat aproape a început să mi se pară și mie ceva excentric. Aproape! Căci, în realitate, nu este nimic excentric și nici ceva eroic sau ieșit din comun să călătorești singur. Cred că fiecare ar trebui să-și facă fix concediul de care are nevoie într-un moment dat. Eu eram cumplit de obosită, extenuată, toropită de griji și călduri, așa că o pauză mai lungă în mediul rural mi-a adus echilibrul căutat – sau cel puțin m-am apropiat de el. După postarea pe Facebook, în care arătam casa mult căutată și visată, zeci de prieteni mi-au scris în comentarii sau în privat cu întrebări legate de loc: CUM ai găsit așa ceva?
Adevărul este că, deși chiar mă pricep la găsirea celor mai faine locuri din prima, de data asta nu mi-a fost tocmai ușor. Căutam o casă simplă, nimic opulent, o casă imperfectă, cu bucătărie, curte și mult verde. Mai mult, voiam ca acest loc să fie al meu pentru trei săptămâni, ceea ce în plin sezon nu-i tocmai treabă ușoară. Am cercetat vreo 2-3 săptămâni opțiunile din piață, dar absolut nimic nu era pe gustul meu sau disponibil. Într-o sclipire de moment, mi-am amintit de Catrinel Chiriac, pe care o cunosc de pe vremea când mă îmbrăcam de la Adrian Oianu, designer din echipa căreia Catrinel a făcut parte 10 ani. Știam de pe Facebook și din diverse interviuri, că acum Catrinel locuiește alături de Paul, soțul ei, la Richiș. I-am scris un mesaj ei direct, i-am spus ce mă apasă, ce caut și am rugat-o să mă ajute. Norocul face că fix în perioada respectivă, Paul și Catrinel lucrau la casa mea. Catrinel mi-a spus că nu avea să fie totul gata 100% când vin eu, dar îmi garantează că este ce îmi doresc. Nu am văzut nicio poză a casei înainte, nimic, pentru că șantierul a durat cu trei ore înainte de a ajunge eu. Recunosc că mi-a fost un pic teamă că nu mi-ar plăcea casa, dar de fiecare dată mă gândeam: Hei, e Catrinel! Catrinel este una dintre cele mai rafinate, feminine și sofisticate fete din câte am cunoscut vreodată și mi-am închipuit că ea nu și-ar da ok-ul pe ceva ce nu ar fi minunat.
Așa că, mi-am împachetat casa, mi-am ales un teanc de cărți și am plecat la Richiș – oi vedea eu unde și cum e casa. Catrinel și Paul m-au așteptat la ei acasă (pe ulița paralelă de unde aveam să locuiesc eu), desculți în iarbă, cu o prăjitură delicioasă – gătită de mama lui Paul, care s-a mutat împreună cu soțul din Germania în Richiș. După ce m-am dezmorțit un pic, Catrinel m-a condus la casa mea de vară, care arăta cam așa (puteți vedea și alte fotografii la finalul articolului):
În prima mea zi, surpriza cea mare a fost că mi s-a stricat MacBook-ul – n-a mai vrut să pornească, efectiv, stadiu în care se află și în prezent. Deși nu mi-a făcut nicio problemă niciodată, fix în prima mea zi la țară a murit. L-am pus la încărcat, l-am mângâiat, am apăsat taste, am căutat și citit toate forumurile și site-urile lumii, nimic. După vreo trei ore de încercări, i-am scris Nonei, sora mea – căci la Richiș nu este semnal, deci nu o puteam suna – disperată. Plângeam de nervi și panică și Nona mi-a spus calm: Poate e un semn să te mai relaxezi și tu. Dă-l încolo, e doar un laptop, bucură-te de locul ăla!
M-am uitat jenată la cum tremuram de nervi pentru că mi se stricase laptopul. Așa am ajuns, deci: să plâng din cauza unui MacBook. Am închis laptopul și am făcut exact ce mi-a spus Nona: m-am bucurat de loc.
Au fost trei săptămâni așa cum aveam nevoie. Vecinii mei au fost foarte drăguți, calmi, am organizat cine, am călătorit, am avut și musafiri veniți din București sau Viscri, am citit sute de pagini și:
♦ M-am uitat ore în șir la stele noaptea fără să mi se pară cheesy, lame sau alte aspecte asemănătoare
♦ L-am avut vecin – gard în gard pe renumitul tâmplar al Richișului – Christian. Mulțumesc mult, Christian, pentru tot ce ai făcut pentru mine!
♦ Am urmărit melcii prin iarbă
♦ Am dat afară zilnic muștele din casă – cu o cârpă. Estimez o medie de 10 muște îndepăratate din cămin /zi
♦ Dacă în București, când începe să plouă, mă uit boem pe geam, aici fugeam să strâng lucrurile rămase prin curte
♦Am înlocuit mersul la piață pentru cumpărături cu mersul la vecini
♦ Am alungat oile din fața ușii
♦ Am gătit zilnic
♦ Am spălat rufe la mână
♦ Am avut papuci pentru stat în casă și papuci pentru afară
♦ Nu mi-am mai încărcat mintea cu toate prostiile
♦ Nu am vorbit niciodată la telefon – no signal
♦ Nu m-am uitat la ceas de zeci de ori pe zi
♦ Am ascultat radio la un radio (offline) vechi
♦ Am ales să nu scriu poveștile unor oameni fascinanți pe care i-am întâlnit pentru că asta ar fi dizolvat experiența mea de-atunci, de-acolo
♦ Am scris mult de mână
♦ Am stat într-o seară la barul satului
♦ M-am antrenat să fac rost de timp (liber), în loc să-mi umplu timpul până nu mai am timp de mine
♦ Am lăsat amintirile la locul lor
♦ Am verificat în fiecare dimineață dacă a mai apărut un mușuroi nou de cârtiță în curte
♦ Am mâncat într-o sâmbătă dimineață pâine caldă, abia scoasă din cuptor, pe care am uns unt și am presărat sare, Mulțumesc, L.!
♦ Am dat cu mătura în loc de aspirator
♦ Am descoperit gulia – aiaiaiaiaaaaaa
♦ Am strâns cojile de pepene și alte resturi de mâncare pentru porcii vecinului
♦ Am revenit într-un sat în care nu locuiesc decât 4-5 oameni și am discutat cu doi dintre ei. Pe la jumătatea întâlnirii, am închis reportofonul și am renunțat la orice idee de poză, scris. Nu le puteam lua liniștea asta în care trăiesc de atâția ani!
♦ Am învățat că orele în care nu faci nimic nu sunt ore pierdute, ci câștigate
Nu spun că nu e minunat să împarți fericirea cu cei dragi, însă sunt momente în viață când îți prinde bine să înveți cum e cu fericirea pe cont propriu.
Am venit la Richiș ca un soi de pastă omogenizată, întinsă în zeci de locuri, scursă prin trafic, job, griji, stres, proiecte, rămășițe de relații, telefoane, mailuri. Pasta asta a fost, după perioada Richiș, pusă într-o formă, m-am reașezat și mi-am regăsit conturul.
Eram într-o noapte de luni, pe la 22:30, venită de la Copșa Mare, unde luasem cina cu trei prieteni buni de-ai mei. Am rămas pe podețul de la poartă, m-am așezat cu fundul pe ciment și mă gândeam la o veste pe care o primisem cu câteva ore înainte în ziua respectivă. Tot calculam și analizam scenariile, strâmbam din nas și mă convingeam că are să fie bine. O femeie trecea pe stradă și m-a întrebat ce fac, apoi s-a așezat lângă mine, am vorbit vreo oră, m-a ascultat, a întrebat, m-a luat în brațe. Nu știu cum o cheamă, de unde venea, unde se ducea, dar la sat oamenii parcă au mai mult timp pentru oameni. Au mai mult timp să te întrebe ce faci, să te bârfească, să te înjure, să te sprijine, să te bucure sau să te enerveze, să te ajute să-ți pui pasta la loc, în forma ei. Așa că, la urmă, mai înveți cu fericirea asta pe cont propriu, ca apoi să fii în stare s-o împarți cu cei pe care îi iubești.
Foto: Raisa Beicu.
11 Comments
Cornelia
Fara cuvinte m-ai lasat! Ce loc frumos, cate amintiri faine ti-ai facut si cred ca a fost cel mai bun lucru faptul ca nu ai avut laptop. Altfel pun pariu ca ti-ar fi distras atentia de la lucrurile mai relaxante de care ai avut parte in final.
Raisa Beicu
Să știi că m-am gândit c-a fost un semn. Fiiiiix în prima zi s-a stricat haha 🙂
Cleopatra Coman
Extraordinar de frumos locul! Nu degeaba Lucian Blaga a zis ca “vesnicia s-a nascut la sat”.
Exact ceva asemanator am dori sa ne facem si noi, sa luam o casuta de la tara, sa o renovam dupa gusturile noastre si sa ne mutam acolo. Ar fi un vis implinit! Cautam de ceva timp o casa la tara in apropierea Clujului pe care sa o cumparam si sa o amenajam exact ca in fotografiile tale…
Raisa Beicu
Cam asta visez și eu cândva: o casă simplă la sat 🙂
Mult succes să avem, așadar! 🙂
Bookish
Ce fain 🙂 Minunăția asta de casă se închiriază?
Raisa Beicu
Da, se închiriază, sunt în comentariile de aici coordonatele proprietarilor 🙂
https://www.facebook.com/raisa.beicu/posts/10212876807384640
Stăvaru Viorica
Minunate! Şi însemnările tale simple,tonice, şi fotografiile,pe care ți le ştiu din celelalte postări. E o casă tradițională, o casă luminoasă, care te face să dansezi la propriu. De aici şi lumina ta, calmitatea, bucuria…
Iulia Georgescu
Multumim, Raisa, pentru credința în simplitate și pentru împărtășirea ei. Mulți suntem ”pastă” și avem nevoie de forme noi pentru fondurile noastre înghesuite între deadline-uri, mailuri, clienți, trafic etc.
Rândurile tale mă încântă maxim. La mai multe experiențe revelatoare 🙂
luiza
itări, Nu ma surprinde acomodarea ta relativ usoara cu întoarcerea la,,origini”Cred ca sigur asa ne regăsim energia si echilibru de care avem nevoie dar important e sa simtim si sa avem curajul de a ne da acest timp si inteleg perfect deoarece Si eu m-am oprit pentru a simti natură si timpul .Cred ca cei ,,7ani de-acasa,, au rolul lor deorece de mic copil ti-am cunoscut părinți oameni minuna
MERLAS VIOREL
Parintii mei au o casa asemanatoare in RIchis, din pacate e nelocuita si se degradeaza de la an la an. M-am rugat de ei sa o vanda dar in ultimul timp am primit “semne”ca nu ar fi un lucru bun, acesta este unul din ele, multumesc.
TeoB
Casele săsești nu sunt chiar “simple”… Sunt un univers în sine, cu rosturile pe care noi ăștia grăbiți de la oraș nu le prindem așa ușor. Sunt mari și destul de dificil de întreținut, necesită atenție și spirit practic, să știi cum să o renovezi și să o modernizezi cu materialele tradiționale, să cosești la timp iarba și să le aduni abundența de roade și să le păstrezi peste iarnă, să faci foc..