Am început să-l citesc pe Philip Roth în urmă cu câțiva ani, la insistența prietenelor mele, Dana și Claudia, care într-o lungă conversație despre cărți, l-au lăudat până peste cap pe cel de care, la vremea respectivă, eu nici nu auzisem. Mi-am comandat de la Polirom câteva cărți în aceeași zi și m-am apucat să-l citesc. Deși cărțile lui (sau majoritatea) nu sunt neapărat voluminoase (chiar subțiri), nu am putut citi mai mult de 3 cărți consecutiv. Deși am ritualul de a citi un autor cap-coadă dacă-mi place, la Roth m-am oprit după trei volume. Efectiv am simțit nevoia unei pauze. Roth scrie excepțional, dar sunt teme grele, apăsătoare, care te duc la limită și pentru care trebuie să fii cumva pregătit.

Abia în vara asta am avut curaj să-l reiau. A fost mare vâlvă cu ultima lui apariție în română: Contraviața, în traducerea Alexandrei Coliban-Petre, editura Polirom, pe care mi-am și cumpărat-o de la Bookfest.

Știam la ce să mă pregătesc, căci, deh, mă aflam după o lungă pauză de Roth. De asta am fost destul de dezamăgită în primele câteva pagini. Părea totul cam simplu, banal, mă întrebam ce mi s-o fi părut mie atunci așa de complex la scriitorul american. Am continuat, însă, cu cititul și am descoperit că nu era nimic simplu sau banal, din contra.

Câştigător al National Book Critics Circle Award for Fiction, Contraviața este un roman extraordinar, în care viețile se transformă în literatură sau literatura se transformă în viață. De fapt și de drept, nici nu-ți dai seama prea bine când citești realitatea dintr-un roman sau romanul din realitate – cam ce se întâmplă cu multe dintre viețile noastre. Eu, una, am numeroase situații de care trag, pe care le forțez, pe care le pândesc din dorința de a-mi crea o amintire aparte, de a-mi găsi o intrigă în firul epic. Confundăm viața cu literatura sau literatura cu viața și reinventăm sau rescriem realul de infinite de ori. Viețile noastre sunt niște manuscrise asupra cărora revenim secundă de secundă, iar când tragem linie ne revedem viețile literare.

Deși în Contraviața, personajul principal este un scriitor, Philip Roth reușește incredibil de bine să facă transferul către conceptul general de viață ca o variantă a unei vieți. Roth îmbină personajele, le dă peste cap, le inversează, scrie o carte despre o carte, ce are la bază o viață reală, banală, transformată în literatură. Când un scriitor scrie o carte, el are nevoie de un story puternic, de caractere bine formate, de puncte culminante și experiențe complet ieșite din liniar. În ce măsură reușim, însă, să facem și în viața reală asta? Cât de tare reușim să ne transformăm viața liniară într-un subiect bun de premiat ManBooker Prize? Am fi în stare să ne riscăm viața pentru un final mai interesant sau pentru a avea șansa unei alternative?

Trăim o (contra)viață literară, în care imposibilul trece prin toate stadiile. Roth scrie și descrie stadiile, unul câte unul, apoi corelează viețile care ar deriva sau chiar derivă din aceste stadii-scenarii. Când închizi cartea, îți iei propria (contra)viață, măsori stadii, scrii, rescrii, ștergi, arunci manuscrisul pe jos.

Philip Roth, mă ierți că am luat o pauză așa de mare! M-am întors, acum sunt mult mai pregătită psihic să te citesc, să te înțeleg, să-mi analizez Contraviața.

Citate preferate:

♦ Tinerii sunt plini de disperare. Drogurile sînt disperare pură. Nimeni nu vrea să se simtă atît de bine dacă nu e cuprins de o disperare adâncă.

♦ În Israel e suficient să trăiești – nu trebuie să faci nimic altceva, și cînd te duci seara la culcare, ești frînt.

♦ Cînd i-am spus că vreau un copil, mi-a răspuns: Chiar vrei să te confrunți pe termen lung cu melodrama vieții de familie?

♦ Nu m-ai înțeles. Vorbesc despre cît eram de mărunt. Vorbesc despre surogatul meu grotesc de viață.

♦ În timp ce vorbea, îmi spuneam: în ce povești transformă oamenii viața, în ce vieți transformă oamenii poveștile.

♦ Nu-l lovi acolo unde-i vulnerabil și unde va fi întotdeauna vulnerabil. Dar cînd vulnerabilitatea era peste tot, ce puteam să fac?

♦ Oamenii nu se dau pe mîna scriitorilor ca personaje literare complexe – în general îți dau foarte puțin pe care să clădești, iar după impactul primei impresii, nu prea te mai ajută cu nimic.

♦ Ne torturăm cu amintiri!

♦ N-am așteptări angro.

♦ De cîte ore de conversație e nevoie ca să vedem ce lipsește?

♦  E cam nebunesc să-ți petreci viața scriind.

♦ Cartea a început să trăiască tot timpul în mine, mai puternic decît viața mea de zi cu zi.

♦ Tuturor bărbaților le place că ai douăzeci și opt de ani. Le place și bărbaților de douăzeci și doi de ani, și bărbaților de patruzeci și cinci de ani, și nici pe bărbații de douăzeci și opt de ani nu-i deranjează prea tare. Da, e o vîrstă foarte bună. Probabil ar fi bine să rămîi la vîrsta asta.

♦  De ce nu e în regulă să fim fericiți?

Foto: Raisa Beicu