Tocmai am terminat o carte excepțională despre subiecte corelate muzicii: Muzicofilia, de Oliver Sacks, apărut în română la editura Humanitas, în traducerea Ancăi Bărbulescu.

Pe Oliver Sacks nu cred că are sens să îl laud. Este prea mare și prea cunoscut pentru asta. De citit, nu l-am citit integral, însă recent am terminat Recunoștință, pe care am recomandat-o pe site-ul Marie Claire România. Îmi place cum scrie, așa că de la Bookfest am plecat cu Muzicofilia în bagaj, neștiind neapărat la ce să mă aștept. Nu îmi fusese recomandată de nimeni, dar cu Sacks merg la sigur.

Am fost absolut fascinată de cum a reușit să explice fenomenele legate de creier, muzică, uman. Nu este, așa cum m-aș fi așteptat, ceva poetic. Din contra, este o carte extrem de bine documentată, o carte studiată și văzută din perspectivă medicală, sociologică, psihologică, biologică. Creierul uman este zona implicată în tot ce ține de muzică, iar concluziile lui Sacks asupra subiectului se bazează pe cercetarea simptomatologiei unui număr suficient de mare de pacienți afectați de probleme neurologice care au manifestări muzicale, relaționate cu hărți corticale dinamice. Cercetările sale explică pe înțelesul nostru ce declanșează și ce înseamnă, spre exemplu, halucinațiile muzicale. Tot el  dedică multă atenție asupra crizelor epileptice induse de muzică – sunt oameni cărora li se declanșează criza epileptică atunci când ascultă un tip anume de muzică. Ni se arată de ce anume ne vin în cap uneori piese pe care nu le-am mai ascultat de o groază de timp sau de ce omul este creat pentru auz stereo. Sunt studiate diverse procese neurale în urma cărora ni se prezintă niște concluzii puternice. Cum ar fi faptul că muzica este evaluată prin tehnici care vizează scanarea cerebrală, imaginarea muzicii putând fi activată de cortextul auditiv aproape la fel de intens ca ascultarea.

Mai departe, avem prezentați oameni care au renunțat la cariere în muzică și evită orice contact cu muzica din motive medicale – muzica le declanșează dureri și fobii infernale -, oameni pentru care muzica devine un chin:

Lui Eric Markovitz, tânăr muzician și profesor, i-a apărut un astrocitom în lobul frontal stâng:

Muzica îmi explodează îm minte timp de aproximativ două minute. Iubesc muzica, mi-am clădit cariera pe ea, așa că mi se pare oarecum ironic ca muzica să devină pentru mine un chin.

Un alt fenomen extrem este obsesia sonoră, care este mai degrabă o obsesie cerebrală – există oameni care aud aceeași piesă zeci de zile la rând + ce se întâmplă din punct de vedere psihologic și neurologic când o melodie sau un refren ne revine obsesiv în minte.

Rând pe rând, înțelegem despre sensibilitatea muzicală, insensibilitatea la ritm – spre exemplu, Che Guevara nu putea percepe ritmul: de multe ori dansa mambo când orchestra cânta un tangou (în plus, era aproape afon), amuzie, tinitus, distonie. Apoi, lumea celor cu ureche muzicală absolută – sunt aceia care pot identifica orice notă imediat, fără să gândească și fără s-o compare cu un standard extern.

Un capitol care mi-a atras atenția în mod special a fost cel legat de depresie și modul în care muzica ne ajută/ devine terapie pentru psihicul uman. Sunt convinsă că mulți dintre noi avem piese sau playlisturi întregi care ne-au ajutat să depășim perioade dificile. Mai mult de atât, avem piese pe care le asociem cu oameni, amintiri, iar legături astea sunt matematici pure. Sacks ia fenomen cu fenomen și ți-l povestește, iar asta e fabulos.

Mă bucur tare mult că am dat peste cartea asta, că am citit-o și o recomand cu vârf și îndesat oricărui om pasionat de muzică, de chimie, biologie, psihologie, sociologie. Practic, este un volum formidabil care îți pune creierul la muncă și, în egală măsură, îți explică și ție creierul.

Citate preferate:

♦ Muzica e o latură importantă și în general plăcută a vieții pentru cei mai mulți dintre noi – nu doar muzica din afară, pe care o percepem cu urechile, ci și muzica interioară, pe care o auzim în minte.

♦ Deși cel mai puternic legată de emoții, muzica este complet abstractă. Nu are nici o putere de reprezentare formală. Putem merge la teatru ca să auzim despre gelozie, trădare, răzbunare, iubire – dar muzica, muzica instrumentală, nu ne poate spune nimic despre toatea astea. Muzica poate fi o perfecțiune superbă, formală, aproape matematică sau poate exprima o tandrețe sfâșietoare, intensitate, frumusețe (Bach era maestrul necontestat în combinarea tuturor acestora). Dar nu are nevoie de un înțeles anume. Nu putem aminti muzica, o putem aduce la viață prin imaginația noastră (sau chiar prin halucinații) pur și simplu pentru că ne place – e un motiv suficient.

♦ Așa cum pare să reziste la distorsiunile din vise sau să supraviețuiască ravagiilor parkinsmului, amneziei sau bolii Alzheimer, muzica poate rezista la distorsiunile induse de psihoză și poate transcende cele mai profunde stări de depresie sau nebunie, uneori chiar și atunci când nimic altceva nu mai are efect.

foto: Raisa Beicu