Acum, când am terminat Între cer și pământ, afară e cald, am o limonadă pe noptieră și nu ies afară de teama caniculei. Asta e perioada ideală în care poți citi romanul scris de Jón Kalman Stefánsson, unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani islandezi, apărut în română la editura Polirom, în traducerea Magdei Răduță. În cele 230 de pagini, este frig, frig de mori, auzi zăpada, îngheți fără pufoaică pe tine, ai cizmele ude și picioarele înlemnite. Poți muri din cauza frigului, din cauza fricii, din cauza dorului, din cauza vinovăției sau, efectiv, poți scăpa de moarte.

Totul se întâmplă cu 100 de ani în urmă, când pescarii Islandei știau prea bine ce se află între cer și pamânt: Marea Înghețată. Pe-atunci, era o rutină descrisă excepțional de autor: îți faceai cruce să nu te prindă furtuna, ieșeai pe mare într-o barcă de șase oameni, aruncai undițele, așteptai ca peștele să muște, trăgeai – de undițe și apoi la vâsle –, te întorceai la mal, curățai peștele, îl vindeai. Aveai apoi ce mânca, cu ce plăti datoria la prăvălia din sat, aveai chiar și bani pentru o sticlă de rachiu.

În rutina asta există, însă, un personaj atipic. Bárður citește mult, mai ales niște versuri scrise de un poet orb despre un rai pierdut pe care pescarul vrea să le învețe pe de rost și să le pună într-o scrisoare de dragoste. Cu gândurile la poezie, el uită să-și ia pufoaica atunci când iese în larg, iar la întoarcere pescarii sunt mai puțini cu unul: Bárður moare de frig. De aici încolo, intervine un alt personaj al romanului, Băiatul, care trebuie să înfrunte viața cu durerea de a-și fi pierdut cel mai bun prieten și cu povara de a înțelege ce este moarte, cum poți scăpa de ea sau dacă este preferabil să o cunoști. El are datoria de a înapoia volumul Paradisul pierdut, împrumutat de Bárður de la marinarul orb.

Deși cu un subiect destul de aspru, Între cer și pământ este un roman poetic, plin de asocieri la care nu te aștepți. Când gerul este mai mare, vine o imagine care te încălzește pe loc. Stefánsson aduce planurile la un loc. Fără să devină intruziv, rămâne subtil, filosofic, te umblă în lumi în care ai vrea să ai și tu un loc. Arată ce poate semnifica arta, poezia sau iubirea oriunde în lume, chiar și în mijlocul unei mări înghețate, în mijlocul furtunilor de zăpadă sau al vântului polar. Lupta pentru viață sau pentru o viață liniștită se dă atât la malul mării, cât mai ales în largul ei. Chiar dacă trăiesc în bărci sau în așezări construite pe grămezi de oase de cod, oamenii au aceleași vise, dorințe, amintiri. Chiar dacă știu riscurile la care se expun odată ce ies în larg, asta le asigură supraviețuirea, traiul de pe o zi pe alta. În ritmul ăsta haotic și barbar, cititul îți pune viața în pericol. Bárður, deși cu mintea acoperită cu versuri, a murit dezgolit în mijlocul înghețului.

Nu am citit multă literatură nordică, nu am vizitat nicio țară nordică, dar asta e una dintre marele mele dorințe: să ajung în nord cât mai degrabă posibil. Jón Kalman Stefánsson m-a făcut să îmi doresc asta și mai tare, m-a făcut să caut și alte titluri nordice, să prețuiesc viața și lumea cuvintelor, să înțeleg că Iadul e să fii mort și să-ți dai seama abia atunci că n-ai fost atent la viață când ai avut cum. 

***

Jón Kalman Stefánsson va fi prezent în acest an la FILIT. See you there!

***

Citate preferate:

♦ Cel ce moare se preface într-o clipă în trecut. Nu mai contează cât a fost el de important ori cât de bun, cât de mult și-a dorit să trăiască și câți oameni nu-și închipuiau viața fără el: te-am prins! îi zice moartea, și-atunci viața se scurge într-o clipă și omul se transformă în trecut. Tot ce însemna el se face o amintire pe care te chinui s-o păstrezi, ești un trădător dacă uiți. Să uiți cum arăta când își bea cafeaua. Să uiți cum râdea. Cum își ridica privirea. Și cu toate astea, cu toate astea uiți. Viața te împinge să uiți. Și vei uita încet, dar sigur, și durerea are să-ți sfâșie inima în bucăți.

♦ Așa e mereu în viață, ăi mai slabi sunt osândiți să curețe mizeria după ceilalți.

♦ Toți ne naștem ca să murim.

♦ Oare ce lucru ar putea să îmblânzească îndoielile, dacă nici moartea nu e în stare?

♦E sănătos pentru o ființă umană să stea așa singură, în mijlocul nopții, se unește astfel cu tăcerea, simte că e o parte din ea, chiar dacă nu-i dă pace o frântură de gând – totul se poate preschimba pe dată în dureroasă singurătate.

♦E important să ai un țel în viață, altfel nu te alegi cu nimic și putrezești de-a-n picioarelea.

♦Ei bine, poate că n-avem nevoie de cuvinte ca să supraviețuim, dar avem clar nevoie de ele ca să trăim.

♦ Ocupați să scoată din adâncuri pești și vise.

♦Câteodată doar în semn ești cel mai fericit, te afli la adăpost, lumea nu te mai atinge.

♦ Cuvintele nu și-au pierdut încă puterea de a-i atrage pe oameni.

♦ Viața omului nu-i decât înaintare împotriva întunecimilor din lume.

♦ Iadul e să nu mai știi dacă ai murit sau nu.

♦ În mare primejdie se află acela care nu visează la nimic.

♦Vântul urlă dintre culmile munților și deșiră întinderea mării, apa sărată se năpustește înspumată peste case, umple scobiturile din stânci. Când se mai potolește urgia, mai bine zis când putem să scoatem nasul din casă fără să murim, vedem că ulițele sunt acoperite de alge, ca și cum marea ar fi strănutat peste noi.

♦Vă dați seama, noi locuim într-o țară în care nu există nici un oraș, nici o cale ferată, nici un palat, de altfel suntem așa de aproape de capătul lumii, încât pe lume sunt oameni care habar n-au că existăm. Dar e ceva de știut despre noi?