Am crescut la sat împreună cu familia mea. Am studiat într-o clasă modestă, cu sobă, generații suprapuse și colegi care își ajutau părinții cu munca la câmp după ore, iar seara aduceau acasă vacile de la islaz. În pauze mă dădeam în scronciobul improvizat, iar Flori, fete și băieți era alternativa elasticului la care, să fiu sinceră, n-am excelat niciodată.

Acum am 28 de ani, locuiesc în centrul Bucureștiului și scriu despre flori, fete și băieți. Scriu la job, scriu pe blogul pe care tocmai îl citiți și scriu pentru diverse publicații – despre autori mari, cărți și altele care-mi plac sau mi se întâmplă. Am ajuns să am o viață la care în urmă cu 20 de ani nu m-aș fi gândit. Atunci, satul era singura variantă și visele nu depășeau ulița pe care colegii mei alergau cu vacile seara, după ce-și terminau temele. Jurnalismul nu era un vis, căci nu nu conștientizam că jurnalismul = o profesie pe care oamenii (de pe uliță) o puteau alege. Pe vremea aceea, noi nu prindeam acasă decât TVR – iar în zilele bune, dacă mișca tata antena, vedeam și TVR2 cu purici. Andreea Marin prezenta știrile și apoi emisiunea întregii copilării: Surprize, Surprize. În mintea mea, însă, Andreea Marin nu era jurnalist, ea nu avea o meserie. Andreea Marin era vedetă, iar vedetele nu erau oameni care alergau cu vacile la noi pe drum. Erau entități, zei, oameni bogați și intangibili. Dacă cineva mi-ar fi zis că pot vorbi – sub o formă sau alta – cu Andreea Marin, probabil aș fi fugit în spatele grădinii și n-aș mai fi ieșit de-acolo ore în șir de emoție. Mulți ani mai târziu am aflat că a fi jurnalist este o profesie în sine și, printr-un noroc, am ajuns să practic meseria de care nu auziseră mulți vecini de pe ulița mea.

***

Când am ajuns la copiii din satul Lespezi, Bacău, prima mea întrebare pe care le-am pus-o a fost:

-Cine visează să ajungă jurnalist?

Nimeni nu a ridicat mâna.

De copiii din satul Lespezi am aflat de la Asociația Lume Bună, unde fac voluntariat cu ocazia proiectului Creativ la Sat. Pe scurt, cei mici lucrează la o revistă a satului în care trăiesc, iar eu m-am oferit să fiu ajutorul/ editorul lor. Lucrăm deja de două luni împreună și atelierele au fost fantastice. Până terminăm revista, însă, am vrut să le explic celor mici ce presupune jurnalismul, ce înseamnă să scrii despre un subiect, ce presupune documentarea unui interviu și alte subiecte adicente. Firește, eu nu mi-am dorit nicio secundă să îi conving că e bine sau rău, greu sau ușor să fii jurnalist, ci mi-am dorit să știe că și asta este o opțiune. Așa cum îmi doresc să știe toți copiii de la sat: că ei sunt privilegiați că au parte de mai multă liniște decât cei din oraș, că au simplitate, aer curat. Că au pace și loc să alerge. Că după copilăria asta de vis îi poate aștepta o carieră splendidă, la care acum nici nu visează. Iar noi, cei care am ajuns aproape de ea, le putem explica, îi putem pregăti, ajuta și, pe unii dintre ei, salva – căci nu ne putem baza doar pe noroc mereu. Sunt recunoscătare că pot lucra cu acești copii minunați și cu învățătoare lor, doamna Sorina Ghiurca – una dintre cele mai energice persoane pe care le-am cunoscut în viața mea.

***

Parte din revistă va fi și interviul pe care cei mici i l-au luat Antoniei – mulțumesc din nou, Antonia, că ți-ai făcut timp și le-ai dat imboldul ăsta! Nici nu știi ce a însemnat pentru copii să îți ia ție, vedeta lor preferată, interviu! Mi-au scris zile în șir: Dar oare chiar e ea? Ne va băga în seamă ea? Chiar ea?  Sigur, sunteți sigură că nu răspunde cineva în locul ei?

Este extrem de important să ne întoarcem (și) în mediul rural, să încurajăm, să dăm direcții, să creăm atmosfere, să investim timp și putere acolo. Să le zicem că visele născute pe ulițe pot pleca mai departe. Mult mai departe. Dacă mie mi-a ieșit, le va ieși și lor.

Iată interviul:

Antonia: Să crezi în tine!

***

Antonia: Cântam de când eram mai mică, doar că la început făceam doar lecții de pian, însă mi-am dat seama că nu îmi place să fac asta, mă plictiseam. Apoi părinții mei au observat că îmi place să cânt și m-au dat la lecții de canto. Cred că asta se întâmpla pe la 11-12 ani.

***

Antonia: Am norocul să am niște părinți minunați care m-au susținut dintotdeauna în tot ce am vrut să fac. Deci s-au bucurat că vreau să devin artistă și mi-au fost alături mereu. Și sper că sunt mândri de mine astăzi.

***

Antonia: Da, m-am gândit că într-o zi voi ajunge mare și îți doresc și ție același lucru, să te faci mare, să îți urmezi visurile, să crezi în tine și să faci totul cu pasiune.

***

Antonia: Prin muncă, dar și cu ajutorul unor oameni care au crezut în mine și m-au susținut, cu răbdare, ambiție, perseverență!

***

Antonia: Cu mulți artiști de la noi cum ar fi INNA, Carla’s Dreams, Holograf, Puya, Alex Velea, Lino, Dara, Lori, Alexandra Stan, dar și cu Jay Sean, artist internațional.

***

Antonia: Delia, The Motans.

***

Antonia: Cred că “Marabou” a fost diferită de stilul meu și am muncit puțin mai mult să mă obișnuiesc, să simt că e a mea și mi se potrivește 100%.

***

Antonia: Multă muzică urbană: rap, trap, r’n’b, dar și pop.

***

Antonia: Nu ceva anume. Dacă reușesc să ajungem mai devreme la hotel, mă odihnesc, apoi mă machiez, îmi iau costumul de scenă și merg împreună cu echipa să ne întâlnim cu publicul.

***

Antonia: “Seven Pound”, “Black Mirror” și desene animate la care mă uit cu copiii mei. Eu mă simt în continuare un copil și îmi plac mult desenele.

***

Antonia: Voi sunteți primii copii <3

***

Antonia: Foarte des. Și de multe ori nu reușesc să le fac pe toate. Dar pentru voi am vrut special să fac acest interviu.

Și vă mulțumesc <3

***

Antonia: Uneori mă supăr, mă enervez și îi mai atenționez. Mai ales pe cei care vorbesc urât, jignesc sau spun răutăți care deranjează, dar care nu sunt adevărate. Alteori, nu le bag în seamă.

***

Antonia: Nuuuu! Dar mă bucur tare și sper să mai facem și altădată!

***

Antonia: De la voi, da. În general, nu reușesc să răspund tuturor solicitărilor, am programul încărcat cu studio, concerte, filmări, am și 3 copii, familie, prieteni. Nu reușesc să le fac pe toate, oricât aș vrea!

***

Antonia: Tot! Ei îmi dau putere, mă motivează, sunt totul pentru mine. Copiii mei sunt fericire, sunt minunați și îi mulțumesc lui Dumnezeu că sunt toți 3 sănătoși.

***

Antonia: Sunteți minunați, vă iubesc! Și vă mulțumesc pentru întrebări, pentru mesajul video!

***