O copilărie la sat are multe bucurii, însă niciuna nu se compară cu bâlciul, acest Electric Castle autohton. Țin minte că toată vara așteptam luna august, să mergem la bâlciul din Roman să-mi cumpăr ochelari Mickey Mouse, țignalul cu care o terorizam pe mama prin curte, ceasuri din plastic pe mai multe culori, tricou cu desene, inele, gogoși. Dar, de departe, în centrul petrecerii stătea vata de zahăr, bâlciul fiind singura ocazie din an în care mâncam norii lipicioși. Mă uitam fascinată la mașinăria din care ieșeau nori lipicioși și mă tot întrebam de ce n-or aduce la noi în sat, la magazinul de la drum, așa ceva.

20 de ani mai târziu, am reușit să revin la iarmarocul din Roman, fix în locul unde, vară de vară, mergeam cu sora mea. În ăștia 20 de ani de absență am văzut și Disneyland-ul, dar opulența din Paris nu a umbrit niciodată extazul sincer din Roman.

Mi-am cumpărat 3 inele, un balon Hello Kitty, o păpușă și m-am uitat minute în șir la tiribombe. Pe partea stângă se auzea boxa Cătălin Crișan & Dacă pleci, pe partea dreaptă concura boxa Dorian Popa & Hâtz Johnule. Câțiva domni roșii la față întorceau mititeii de zor, iar soțiile pregăteau cartoane cu câte două felii de pâine și muștar.

Un bărbat cu furca pe bicicletă și două pungi de rafie cânta fericit, un altul se ținea de gard cu berea în mână, dansând pe Cătălin Crișan ori Dorian Popa. Doi jandarmi se plimbau agale printre pitici de grădină, ceaune, oale, pistoale, plușuri, covoare Versace.

Cât așteptam la coadă la vată de zahăr, mi-am amintit că nici în ziua în care m-am mutat din satul meu de lângă Roman, mașinăria de nori lipicioși nu ajunsese la magazin. “Dacă pleci, vreau să vin cu tine” se apropia de final, norii lipicioși erau culeși de pe marginea ligheanului, cursa dublă de la ciocanul rotativ era în toi și ăsta e tipul de duminică pe care îl ții minte pentru încă 20 de ani de-aici încolo.

foto: Raisa Beicu