Un copil singur (la părinți)

De multe ori m-am gândit la ce aș putea scrie despre părinții mei. Căci, așa cum spune Richard Ford, în noi zace mereu impresia că viața familiei noastre este una specială – durerea este mereu diferită, fericirea la fel. Întâmplările ne par ieșite din comun și chit că auzim situații similare în jur, noi știm în mod sigur că viața nostră și, prin extensie, viața familiei noastre, este în afara normalului. În realitate, însă, am fi surprinși să vedem cât de mult ne seamănă dramele.

Volumul de memorii semnat de Richard Ford, apărut la editura Black Button, în traducerea Ancăi Dumitrescu, cuprinde două rememorări scrise la o distanță de 30 de ani:

• una, cea despre mama sa, Edna, imediat după moartea sa
• cealaltă, despre tatăl său, Parker, la peste 50 de ani de la moartea sa.

Sunt două povești la fel de apăsătoare și dureroase despre dispariția părinților – doi oameni simpli despre care, dacă fiul scriitor nu ar fi scris, nimeni nu ar fi știut nimic. Un soi de viață pe lângă care am trece nestingheriți, dar pe care Ford o transformă într-una plină de însemnătate – căci pentru fiecare copil, viața părinților este cel puțin la fel de importantă ca propria viață.

Dacă în cazul tatălui, dispariția a fost una imprevizibilă – pe vremea când Richard Ford era adolescent, l-a doborât un infarct, în cazul mamei, răpusă de cancer, moartea a fost una lentă, previzibilă și plină de așteptare morbidă. În ambele cazuri, însă, avem un copil care nu poate, nu reușește și nu știe cum să-și cunoască părinții pe de-a-ntregul. Chiar dacă discutăm de lipsa tatălui, care vânzător ambulant fiind, ajungea doar în weekend acasă, sau dacă ne referim la noua viață de adult obligat să crească în lipsa unui tată și cu o mama destul de ascunsă, Ford, ca mulți dintre noi, are multe goluri în biografia familiei. Nu reușește să lege pe deplin poveștile. Își amintește culorile costumelor tatălui, înălțimea, greutatea sau înfățișarea danturii, știe cum suna vocea mamei, dar habar nu are cum arăta cu adevarat viața lor interioară. Asta și pentru că l-au avut la aproape 40 de ani, iar până la vârsta respectivă, reușiseră să-și construiască o viață de sine stătătoare, funcțională și fericită. Așa că, odată ce a apărut în viața lor, copilul a simțit că se află undeva “Între ei”, nașterea lui determinând numeroase schimbări în dinamica cuplului – inclusiv mutarea într-un loc fix. Lui Richard Ford îi este, cumva, teamă c-a intrerupt viața fericită și fără griji a părinților:

“Am crescut simțind că ar trebui să fiu mai mare sau că eram mai mare. O parte atât de importantă din viață se petrecuse deja înainte de mine, iar eu nu știam nimic despre ea.”

Părinții lui s-au iubit mult, aveau o relație extrem de puternică, iar despărțirea brutată dintre ei îl face pe Richard Ford să realizeze că dispariția – latentă sau bruscă, este singura constantă din viața noastră:

“Pot înțelege acum că viața e scurtă și cu multe imperfecțiuni. Că este nevoie de sustrageri și de completări ca să devină acceptabilă. În afară de iubire, aproape orice altceva dispare.”

De asta sau mai ales și de asta, e important să ne bucurăm de ceea ce avem înainte de-a fi transformat în absență. Richard Ford construiește din dispariție un volum de o frumusețe incredibilă – un echilibru al resemnării, durerii, înțelegerii, dorului, iubirii. Un volum ca o viață, un volum care chiar așa se încheie:

“Absențele par să înconjoare totul și să pătrundă peste tot. Și cu toate că înțeleg asta, nu o pot privi ca pe o pierdere sau ca pe un regret, pentru că pur și simplu așa e viața: încă un adevăr imuabil pe care trebuie să-l vedem.”

Incursiunea în trecut este o treabă riscantă, pentru că trecutul încearcă să ne facă ceea ce suntem, dar întotdeauna eșuează pe jumătate.