Când eram copil, aveam colecția Arborele Lumii cocoțată în biblioteca familiei. Zeci de reviste de cultură generală adunate în dosare groase cartonate, ordonate în funcție de tematici și culori. Puse cap la cap, volumele albastre reflectau ani în care, săptămână de săptămână, tatăl meu mergea în oraș și aducea revista citită apoi de toți membrii familiei noastre.

La colecția albastră m-am gândit automat când am terminat cartea lui Obama. Am fost printre cei care au precomandat cartea, așa că am primit-o în prima tranșă de livrări în țară. M-am apucat de ea instant și am terminat-o în 7 zile, cu wikipedia lângă mine. Sârguința asta mi-a amintit de Arborele Lumii, de volumul de informații pe care  le ai adunate la un loc. Citind cartea celui de-al 44-lea președinte al Americii m-am simțit ca după fiecare revistă Arborele Lumii terminată. Apărută în limba română la editura Litera, în traducerea Dianei Popescu Marin, Tărâmul Făgăduinței (A Promised Land) îți pune cultura generală la punct sau cel puțin ți-o mai aranjează. Lecții despre geopolitică, despre lupte și eșecuri, iubiri câștigate sau pierdute, războaie încheiate, dar mai ales continuate. Dacă ar fi să îi asociez o frază cărții lui Obama, aceasta ar fi:

A fost nevoie să recunosc că linia dintre succes și dezastru era una extrem de fină.

Am așteptat foarte tare cartea asta a și am iubit-o pentru toate dedesubturile la care altfel nu aș fi ajuns. Obama povestește în stilul lui, mereu relaxat, de la bătălii politice, cum ar fi lupta cu McCain, contracandidatul din 2008, până la bătălii emoționale ca vizita bunicii pe moarte în Hawaii cu doar 12 zile înainte de alegeri.

Ce face, dar mai ales ce simte, un om în ziua în care află dacă va deveni sau nu președinte. Cum pică lumina în Biroul Oval sau ce sfaturi i-a dat Bush în perioada transferului. Mi s-a părut fascinant să văd secretele din spatele unor decizii mari, să intru la summitul G20, la BRICS sau să particip la discuțiile din backstage. Se iau rând pe rând subiecte precum legislația TARP și întregul recovery act privind relansarea economică după criza din 2008. De la o pagină la alta, de la un capitol la altul, trecem prin celulele teroriste din Somalia, retragerea trupelor din Irak, războiul din Afganistan, legea sănătății, dezarmarea și neproliferarea armelor nucleare, explozia platformei Deepwater.

Sunt nenumărați lideri mondiali descriși diferit de cum îi știm. Sau, de fapt, sunt alte laturi la care nu avem acces de obicei. De la Medvedev, Putin, Merkel, Sarkozy, Hu Jintao sau Manmohan Singh, până la figuri inspiraționale pe care le evocă, precum Gandhi – pe care Obama și-ar fi droit să-l întrebe cum trecuse el peste dezamăgiri. Apoi, cam toți oamenii importanți din echipa lui Obama sunt descriși – cu bune și cu rele, cu mulțumiri și dezamăgiri.

Oameni ca Rahm Emanuel, Joe Biden, Hilary Clinton, Samantha Power, Robert Gibbs, Valerie Jarett. Jon Favreau sau Pete Souza, fotograful oficial al lui Obama. Sunt descrise certurile, sfaturile, neînțelegerile și bucuriile trăite împreună. Eu am înțeles mai bine influența unor asociații și legi la nivel mondial, am înțeles mai bine relația statelor și liderilor mondiali. Am mai înțeles că a primi un Premiu Nobel pentru Pace în timp ce un război este extins devine, pur și simplu, o povară. Am citit cartea asta cu Google-ul non-stop deschis – fie pentru a căuta poze cu diferiți oameni sau a verifica cv-urile altora, fie a afla detalii despre programe discutate.

Am stat cu sufletul la gură în urmărirea lui Osama Bin Laden și am zâmbit când familia Obama l-au luat pe Bo, primul câine al lor la Casa Albă. Am văzut cum se antrenează Obama, ce mănâncă, ce muzică ascultă înaintea unei dezbateri și ce liste a făcut pentru a nu ceda fizic sau psihic. Cum te simți când mai nimeni în afară de familie nu te mai strigă pe nume sau prenume, cum e să nu mai poți merge absolut nicăieri fără a fi escortat de serviciile secrete și mai ales cum e să speri mereu pentru mai bine, desi totul devine mai rău în jur. Probabil una dintre cele mai inspiraționale cărți citite despre leadership, politică și umanitate.

Acesta a fost doar primul volum. Va urma un al doilea.

Tot din familia Obama, am citit cartea lui Michelle Obama, Becoming. Am scris despre ea aici.

Despre motivele pentru care a scris cartea, Obama vorbește în seriile de aici

Citate preferate

  • Toot m-a învățat să îmbin pasiunea cu rațiunea, să nu mă bucur prea tare când viața era ușoră și să nu mă las doborât când lucrurile nu mergeau bine.
  • Pentru îndrăzneala de a spera.
  • După cină, mă scuzasem față de familia mea și urcasem la etajul reședinței Blair House, unde primisem o informare din partea directorului Biroului Militar al Casei Albe despre “mingea de aur” – o servietă mica, din piele, care este mereu în posesia președintelui și conține condurile necesare pentru lansarea unui atac nuclear. În curând aveam să fiu investit cu autoritatea de a arunca lumea în aer.
  • Nimeni nu se gândea la un atac nuclear împotriva teroriștilor. Nimeni, în afară de mine. Mă uitam la oamenii așezați – prieteni, rude, colegi, unii dintre ei mi-au zâmbit sau mi-au făcut cu mâna – și am înțeles că asta mă aștepta de-acum încolo: trebuia să păstrez impresia de normalitate, să dau tuturor sentimental că trăiam într-o lume sigură și ordonată, privind în același timp spre neprevăzutul sumbru al destinului și pregătindu-mă sufletește cât puteam de bine pentru eventualitatea declanșării haosului.
  • A fost nevoie să recunosc că linia dintre succes și dezastru era una extrem de fină.
  • Au fost și nopți în care, întins lângă Michelle, stăteam pe întuneric și mă gândeam la zilele în care relația noastră fusese mult mai simplă, când ea zâmbea mai des, iar iubirea dintre noi era mai puțin afectată de lumea din jurul nostru.
  • Mi-am dat seama că planificarea următorilor pași era mai important decât justificarea greșelilor trecute.