Considerată una dintre revelațiile literaturii ruse contemporane, Guzel Iahina (43) a debutat cu Zuleiha deschide ochii în 2015, un roman care îți amintește de cât de puternică a fost și rămâne literatura rusă.

Inspirat din exilarea bunicii în Siberia, autoarea scrie povestea Zuleihei, o tânără gravidă dintr-un sat de tătari, deportată în Siberia după uciderea soțului ei de către un ofițer din Armata Roșie. Face o călătorie lungă și dureroasă, alături de țărani deschiaburiți, intelectuali leningrădeni, ruși, tătari, nemți sau deținuți de drept comun. În cele din urmă, ajunge într-un loc pustiu, condus de Ignatov, comandatul care i-a ucis soțul.

Acasă, pe lângă trupul soțului mort, a lăsat-o și pe Strigoaica, soacra ei, care i-a tulburat întreaga viață. Din punctul în care noua comunitate se stabilizează, răsar diferite soiuri de iubiri și redefiniri. Personajele se transformă, rolurile se inversează, iar Zuleiha învață de la capăt lucruri elementare, cum ar fi să iubească. Își iubește fiul, Iusuf, dar tot acolo iubește un bărbat așa cum nu o mai făcuse înainte. Printre scenele greu de îndurat ale necruțătoarei Armatei Roșii, își face loc umanul.

Capitol după capitol, vedem cum oamenii au o forță incredibilă de a o lua de la capăt, de a se reinventa, de a iubi chiar și în cel mai ostil context. Dincolo de izbe și credințele din taiga, dincolo de forța istorică pe care o are, cartea tocmai prin asta este remarcabilă: ne învață că limita poate fi aproape oricând și aproape oriunde depășită. Durerea se mai topește, viața se mai și înduioșează, iar durerile sunt compensate. Oricâte Strigoaice ar bântui un suflet, dacă sufletul este unul bun, va primi iubire cel puțin o dată în viață. Zuleiha este și exemplu fricii care mereu poate crește – de la frica de soț și Strigoaică, ajunge la a fi terifiată de Armata Roșie, apoi de pierderea propriului fiu. Fricile cresc neîncetat în viață, amintindu-ne că nimic nu e cert. Putem, însă, transforma cât mai multe dintre acțiunile noastre în iubire și bunătate, astfel încât să avem cu ce contrabalansa fricile care apar.

Zuleiha este și femeia care a trăit ani de zile supusă. N-a ieșit niciodată din vorba soțului și din regulile impuse de soacră. Nu a avut elemente de comparație – suferința a fost propria ei cale, așa că i s-a părut normal să o continue. Aflată într-o viață nouă, ea a învățat să ia decizii și să trăiască libertatea. Culmea, o libertată trăită ca deportată, o libertate dictată de Armata Roșie.

Demult nu am citit o carte care să echilibreze atât de bine agresivitatea cu sensibilitatea, duritatea cu emoția. În primele pagini, am fost tentată să renunț la ea, caci era prea dură. Sunt cadre care îmi depășeau anduranța, însă Claudia, prietena mea care mi-a recomandat cartea, m-a convins să nu o las. Mi-a promis că se va domoli și așa a fost.

O carte excepțională care ne amintește de literatura rusă clasică. O carte despre rezistență, înfrângeri, Armata Roșie, frici, iubiri greșite și iubiri recuperate, războaie pierdute și suflete capitulate. După ce am terminat-o, am repetat zile în șir fraza cu care se încheie volumul:

El își va da seama deodată cât de îmbătrânit este: ochii, care și-au pierdut agerimea, nu vor putea distinge nici ridurile de pe fața Zuleihăi, nici firele cărunte din părul ei. Și ea va simți că durerea care a umplut lumea n-a dispărut, dar a lăsat-o să respire.