Iată că am avut curaj și timp să citesc integral memoriile lui C.G. Jung, apărute la editura Humanitas, în traducerea Danielei Ștefănescu, sub titlul de Amintiri, vise, reflecții. Ele au fost scrise în mare parte chiar de Jung, cu ajutor venit de la Aniela Jaffé – există pe marele internet referințe la numeroase rumori legate de subiect. Unii susțin că doar primele trei capitole ar fi fost scrise de Carl Jung, restul de nouă capitole fiindu-i atribuite Anielei Jaffé.

Despre Jung

Elvețian la origine, Carl Gustav Jung (1875-1961), fondatorul psihologiei analitice, a fost cu precădere interesat de psihoterapia clinică și de cercetarea experimentală și teoretică. Una dintre cele mai luminate minți din istoria umanității, fiu al unui pastor, Jung şi-a făcut studiile în medicină generală și Psihiatrie la Basel, a fost profesor la Facultatea de Medicina din Zürich și medic-șef la clinica psihiatrică universitară Burgholzli.

Mai târziu, este ales președinte al Societății elvețiene pentru psihologie și domeniile conexe și se creează la Basel catedra de psihologie medicală al cărei titular devine. În 1948, la Zūrich, se înființează institutul Carl Gustav Jung, iar in 1958 Societatea internațională de psihologie analitică, având drept temă teoriile jungiene.

În ciuda aversiunii pe care Jung a avut-o asupra etalării propriei vieți, Aniela Jaffé a reușit să obțină câte o după-amiază pe săptămână de lucru cu el la volumul de față. Această aversiunea este reamintită pe alocuri în Amintiri, vise, reflecții:

N-am nici chef, nici nu mă simt în stare să mă plasez atât de mult în afara mea însumi, încât să-mi pot privi destinul într-un mod cu adevărat obiectiv. Aș comitea greșeala autobiografică de a ticlui o iluzie depsre cum ar fi trebuit să stea lucrurile sau de a scrie o apologie pro vita sua. La urma urmei, omul este un eveniment care nu se judecă singur, ci cade pradă mai degrabă judecății altora – for better or worse.

Recunosc că aveam emoții că nu voi înțelege suficient de bine o astfel de carte – în mintea mea, avea să fie încărcată de referințe și concepte greu de asimilat. Nu a fost o lectură ușoara deloc, într-adevăr. Poate dacă nu mă ocupam de ea în câteva zile complet libere, nu aș fi avut energia să o duc până la capăt. Odată terminată, însă, mă simt de parcă am citit un raft întreg de psihologie, filosofie și beletristică bună. Sunt zeci de vise povestite, descrise, psihanalizate – de multe ori mi-am amintit de construcțiile similare ca putere vizuală a viselor din Solenoid, de Mircea Cărtărescu.

Având Solenoidul ca exercițiu, acum, la memoriile lui Jung, mi-a fost mai ușor să urmăresc firul epic al fiecărui vis în parte. Mă antrenasem deja să visez cu o altă minte mai luminată decât este a mea.

Copilăria lui Jung

Așa cum am precizat și mai sus, primele 3 capitole sunt integral scrise de Jung – poate și de asta ele mi-au plăcut atât de mult – și cuprind copilăria (deloc ușoară) a psihologului elvețian.

Mutări, vise (chiar de la vârsta de 3 ani), excursii, frici, înstrăinări, o parohie din secolul al XVIII-le pe post de casă părintească, frica de omul negru, boli ale mamei, febre, amintiri din momente-cheie, uitări, curiozități, descoperiri, traume și fericiri. Toată copilăria a fost rezumată de Jung în ultima frază a capitolului:

Când eram copil, toate mi se întâmplau similar cu ceea ce am văzut ulterior la indigenii din Africa: mai întâi acționează și habar n-au ce fac. Abia mai târziu se gândesc la ce au făcut.

Anii de școală

Anii de școală au fost tot mai zbuciumați și interesanți, ani din care am rămas cu cel puțin câteva idei în cap:

1. Jung era plictisit de școală: îi răpea prea mult timp
2. Își descoperea fascinația pentru Faust – Goethe
3. Îl studia pe Schopenhauer și, deși empatizează cu majoritatea problemelor expuse, nu cădea de acord cu el asupra rezolvării acestora
4. A fost foarte impresionat de operele lui Kant
5. Jung nu a înțeles în veci matematica, iar modul în care explică nepriceperea lui m-a făcut să pun la îndoială că mie mi-ar fi plăcut cu adevărat vreodată matematica – și chiar mi-a plăcut, mai ales în perioada când l-am avut profesor pe domnul Lazăr, la Liceul Vrănceanu din Bacău, care e unul dintre cei mai faini profi de mate pe care l-ar putea avea un licean. Făceam matematică non-stop, când un profesor de la un alt curs lipsea, domnul Lazăr stătea cu integralele și Teorema lui Lagrange după ușă și profita de portița lăsată. Deși ajunsesem sătulă de caietele cu pătrățele și calculele de M1, am fost până și eu uimită de cât de bună ajunsesem la mate și de nota mare de la Bac – eu eram talent pur la română, ceea ce, de obicei, nu prea lasă loc liber pentru matematici. Ei bine, și acum dacă închid ochii văd tabla umplută de integrale, am încă papirusul cu toate funcțiile scrise de mână:

   

   

   În toți anii în care mi-am ros coatele calculând și căutând soluția bună, nu mi-am pus niciodată întrebările atât de evidente pe care le ridică Jung: Profesorul pretindea că algebra era un lucru cât se poate de firesc, de la sine înțeles, iar eu nici măcar nu știam încă ce erau cifrele propriu-zise. Nu erau flori, nici animale, nici fosile, nimic din ceea ce ți-ai putea reprezenta, ci doar niște cantități care rezultau din numărătoare. Nimeni nu-mi putea spune ce sunt cifrele, iar eu nici nu știam cum să formulez întrebarea. […]

   Cel mai tare mă revolta principiul a=b și b=c, atunci a=c, o dată ce, per definitionem, se stabilea că a desemna altceva decât b și deci, fiind ceva diferit, nu putea fi egalul lui b, dărămite lui c! Când este vorba de o egalitate, atunci se spune a=a, b=b etc., în timp ce a = b mi se părea de-a dreptul o minciună sau o înșelăciune. a putea fi egal cu b, respectiv soare=lună, câine=pisică

Domnule Lazăr, mi-ar fi plăcut să-i fiți profesorul lui Jung! Poate așa iubea și el Teorema lui Lagrange.

6. Nu suporta gimnastica pentru că nu-i permitea nimănui să-i dicteze cum să se miște

7. După o serie de nevroze puternice, Jung conștientizează că trebuie să studieze asiduu pentru a ieși din problemele pe care familia lui le are. Nevrozele i-au dat rigurozitate și sârguință – se trezea la 3 sau 5 dimineața ca să lucreze și abia apoi pleca la școală. Însă:

Ceea ce mă dusese pe o cale greșită era pasiunea mea pentru solitudine, încântarea de a fi singur. Natura mi se părea plină de minuni în care voiam să mă afund. Fiecare piatră, fiecare plantă – toate păreau însuflețite și inefabile. Atunci m-am adâncit în natură, m-am strecurat, m-am vârât, ca să zic așa, în esența ei, departe de orice lume omenească.

Tot în acea perioadă, ajunge la credința pe care o vă păstra pentru tot restul vieții: el era realitatea a două persoane diferite.

Anii de studenție

Anii de studenție la Facultatea de Medicină au fost marcați de moartea tatălui, scenă descriptivă care pe mine m-a făcut să suflu, răsuflu, suflu, răsuflu:

A oftat ușurat și a închis ochii. Ceva mai târziu, m-am întors la el. Era singur. Mama avea treabă în camera de alături. Tata horcăia și mi-am dat seama că intrase în agonie. Stăteam lângă patul lui nemișcat, ca țintuit sub efectul unei vrăji. Nu mai văzusem niciodată un om murind. Deodată, a încetat să mai respire. Am așteptat și am tot așteptat suflarea următoare… Dar ea nu a mai venit. Atunci mi-am amintit de mama și m-am dus în camera vecină, unde am găsit-o șezând la fereastră și tricotând.

După ce a citit la Krafft-Ebing despre caracterul subiectiv al manualului de psihiatrie, Jung s-a decis că psihiatria va fi specializarea lui la Medicină – și nu medicina internă, așa cum credeau toți din jur. O decizie neașteptată și dezamăgitoare pentru unii dintre profesori: Cum să renunți la o carieră plapabilă în medicina internă pentru un domeniu atât de obscur și neclar?!

Freud și Jung

Spre rușinea mea, nu cunoșteam nimic despre relația dintre Sigmund Freud și Carl Jung. Așa că, mi-a prins numai bine capitolul dedicat acestei lungi și complicate prietenii. La început, Freud a fost profesorul lui Jung, acesta din urmă dezvoltând o reală fascinație și admirație pentru mentorul său.

Au călătorit împreună în 1909 de la Bremen până în Statele Unite, călătorie ce a durat șase săptămâni. Erau zilnic împreună și își analizau unul altuia visele: Eu a avut atunci niște vise cu care Freud nu a știu ce să facă. Nu i-am reproșat nimic. Însă, când vine vorba de atitudinea vizavi de vis, apare o incoerență între profesor și elev:

N-am putut niciodată să-i dau dreptate lui Freud și să admit că visul ar fi o fațadă, în îndărătul căreia s-ar ascunde sensul său. Pentru mine, visele sunt natură care nu cuprinde nicio intenție de înșelăciune, ci spune cât poate de bine ceea ce are de spus – cu tenacitatea plantei care crește sau a animalului care-și caută de mâncare.

Relația lor se degradează odată ce C.G. Jung scrie în Metamorfozele sufletului şi simbolurile sale că libidoul nu este numai sexual, ci poate fi văzut ca un apetit general, care poate servi şi altor scopuri. Acest principiu se situa la polul opus al gândirii freudiene, iar Freud, un caracter foarte puternic și autoritar, a avut pretenția ca elevul să îi preia ideile și să ajute la propagarea lor – nu se le întoarcă pe dos. Jung s-a zbătut enorm până să ia decizia să publice cartea. Își dădea seama de efectele pe care publicarea ei le va avea, deci oscila între prietenia lui Freud (cu minusul însușirii cuvânt cu cuvânt a teoriilor sale) și propria filosofie (născută natural, din propriile convingeri). Freud în considera pe Jung succesorul lui, dar Jung nu a vrut și nu a putut să își asume această poziție dificilă, care i-ar fi anulat propria direcție.

Spre sfîrşitul colaborării istorice dintre Freud şi Jung, Jung declară  în conferințe publice că nu este adeptul libidoului sexual. După separare, Jung analizează și concluzionează că cel mai frapant lucru la caracterul complex freudian este amărăciunea:

Mă preocupa mai ales o trăsătură de caracter: amărăciunea lui Freud. Mă frapase încă de la prima noastră întâlnire. Mult timp ea mi-a rămas de neînțeles, până ce am fost în stare s-o văd în corelație cu atitudinea lui față de sexualitate. Nu se putea face nimic contra unilateralității lui Freud. Poate că o experiență interioară personală i-ar fi deschis ochii; Freud a rămas victima unui singur aspect și tocmai de aceea eu văd în el o figură tragică; pentru că a fost un mare om și, ceea ce este și mai mult, un om mistuit de focul sacru.

Acum ochii mei vedeau clar: el însuși suferea de nevroză, și anume de una ușor de diagnosticat, cu niște simptome foarte neplăcute, așa cum am descoperit în timpul călătoriei noastre în America. Mă învățase atunci că lumea întreagă e puțin nevrotică și de aceea trebuie să fim toleranți.

După ruptura de Freud, toți cunoscuții și prietenii s-au îndepărtat de Jung, lucru la care el se aștepta – își asumase deja o neclaritate pe care o va avea: Când mă despărțisem de Freud realizasem că mă aventurasem în neștiut, că mă prăbușeam în necunoscut. La drept vorbind, la vremea aceea nu știam mare lucru dincolo de Freud, dar cutezasem să pășesc în întuneric.

Turnul

Turnul a fost, de departe, capitolul meu preferat din tot volumul. Dacă aș vrea să conving pe cineva că merită efortul de a citi despre alchimii, mandale, infinite vise complicate, i-aș spune că va urma, la un moment dat, acest capitol și va compensa lejeritatea lui cu greutatea lecturilor precedente.

Turnul e scris atât de natural și de uman, încât am simțit nevoia să-l citesc și a doua oară. Pe scurt, Jung și-a construit o casă, denumită Turnul din Bollingen, în care își petrecea vacanțele, citea, lucra, se odihnea, iar la bătrânețe stătea acolo cam jumătate din an.

Mi s-a părut absolut minunat modul în care a gândit clădirea: o locuință care să corespundă sentimentelor primare ale omului, o casă rotundă:

Când a fost terminată, am constatat că devenise un veritabil turn de locuit. Sentimentul de liniște și de reînnoire a fost încă de la început foarte intens. Turnul semnifica pentru mine ceva aidoma unui lăcaș matern. Mi s-a conturat însă încetul cu încetul impresia că el încă nu exprima tot ce era de spus, că mai lipsea ceva. Așa că, după patru ani, în 1927, i s-a adăugat construcția centrală, cu o anexă asemănătoare unui turn.[…] În 1931 anexa a fost reconstruită, devenind un turn adevărat.

În timpul liber, Jung spărgea lemne, săpa, planta, recolta.

Am renunțat la electricitate și fac eu însămi focul în cămin și sobă. Seara aprind vechile lămpi. Nu există nici apă curentă, trebuie să pompez singur apa. Eu sparg lemne și tot eu gătesc. Aceste lucruri simple îl fac pe om simplu – și cât de greu este să fii simplu!

***

Amintirile lui C.G. Jung m-au trecut prin cei mai mari filosofi ai vremurilor (și numai), m-au condus prin vise  de tot felul, m-au ajutat să pricep mai multe despre mine, despre inconștientul meu (inconștient care, în lipsa unei puteri superioare, se lasă descifrat de conștient – cât poate el descifra) și al altora, am ajuns chiar să am câteva minute  în fiecare dimineață în care îmi analizez visul de peste noapte. Nu știu care este legătura, nu vreau să mă hazardez în căutări, explicații, corelații, însă cert este că după ce am studiat Amintiri, Vise, Reflecții, nu numai că am început să visez mai mult și mai complex, ci îmi și amintesc visele în detaliu dimineața, ceea ce înainte nu se întâmpla.

Volumul descrie filosofiile lui, gândirile lui, teoriile lui, viața lui interioară. Sunt pasaje din scrisori scrise și trimise de Jung soției sau prietenilor (Sigmund Freud fiind unul dintre ei). Spre final, sunt și câteva capitole fascinante în care Jung își face jurnalele de călătorie în locuri ca Africa de Nord, Kenya, Uganda, India, Ravenna. Am avut viziuni, am încercat să-mi imaginez viața de dincolo de moarte, am visat și tot visez că o să am un Turn fix ca Turnul din Bollingen.

***

♦ Jung despre oameni:

Ah, acești oameni buni, vrednici, sănătoși îmi lasă întotdeauna impresia unor mormoloci optimiști care stau la soare, înghesuiți unul într-altul, într-o băltoacă formată după ploaie, dând voios din coadă, în cea mai puțin adâncă dintre toate apele, fără a bănui măcar că, a doua zi, băltoaca va seca.

♦ Jung despre gelozie:

Ele vor ca el să le aparțină cu totul, tocmai pentru că ele însele nu-i aparțin. Sâmburele oricărei gelozii este o lipsă de dragoste.

♦ Jung despre viața de atunci și acum:

Ne-am prăbușit într-o cataractă a progresului, care ne împinge cu o violență cu atât mai sălbatică înainte spre viitor, cu cât ne smulge mai tare din rădăcinile noastre.

♦ Jung despre greșeli:

Dar când mergem pe calea individuației, când ne trăim viața, trebuie să luăm în calcul și greșeala, altfel viața n-ar fi completă. Nu există nici o garanție – în nici o clipă – că nu comitem o greșeală sau că nu ajungem să ne aflăm în pericol de moarte. Putem eventual crede că există și un drum mai sigur. Dar acesta ar fi drumul morților. Atunci nu se mai întâmplă nimic sau, în orice caz, nu ceea ce trebuie. Cine o ia pe drumul cel sigur este ca și mort.

♦ Jung despre viață:

Sunt dezamăgit de oameni și sunt dezamăgit de mine însumi. Am aflat lucruri minunate despre oameni, am trăit lucruri minunate legate de ei și am realizat eu însumi mai multe decât așteptam de la mine. Nu-mi pot forma o judecată definitivă, întrucât fenomenul viață și fenomenul om sunt prea mari. Cu cât am înaintat în vârstă, cu atât mai puțin am reușit să mă înțeleg, să mă cunosc sau să știu despre mine.

♦ Jung despre Jung:

Nu pot accepta să se spună despre mine că aș fi înțelept sau cunoscător. Cineva a scos odată o pălărie dintr-un fluviu. Ei și? Eu nu sunt acest fluviu. Sunt la malul fluviului, dar nu fac nimic. Ceilalți oameni sunt la malul aceluiași fluviu, dar consideră de cele mai multe ori că ei înșiși ar trebui să scoată apa. Eu nu fac nimic. Nu gândesc niciodată că sunt acela care trebuie să aibă grijă ca cirele să capete codițe. Stau aici, admirând ce poate natura.

Foto: Raisa Beicu

Video: Youtube