M-am născut în 1990, anul care ne-a permis să fim mai puțin singuri. Am copilărit într-un sat din Moldova, unde aveam ulița plină de copii și o groază de vecini de treabă. Am făcut școala primară în aceeași sală de studiu cu încă trei clase în paralel – în mediul rural, adeseori, nu există suficiente săli sau profesori, așa că se practică această comasare. Aveam câte 10-15 minute alocate/ clasă în care puteam emite idei, apoi lucram diverse exerciții până ne venea rândul din nou. Îmi terminam exercițiile pe repede înainte, apoi trăgeam cu urechea la celelalte clase, mă trezeam ridicând mâna să răspund la întrebările altei clase, suflam colegului mai mic, colegului mai mare, iar pauzele erau o hărmălaie de colegi de clasă de toate vârstele. Domnul învățător Brumă, mereu la sacou, conducea zi de zi Dacia lui vișinie de la Bacău până la noi în sat și îmi repeta: Tu o să ajungi un mare avocat la cât vorbești!

5637F768-54F5-4AC1-847A-17FE4C79AD78

M-am mutat apoi la oraș, unde am devenit șefa clasei, apoi șefă de promoție, apoi am intrat la cel mai bun liceu din Bacău și am luat prima, cu 10, la admiterea la facultate. Mi-am făcut bagajele pentru un an întreg de bursă într-un oraș chic fix lângă Barcelona, am adunat sute de prieteni, petreceri, nopți albe. Am alergat mereu să cunosc oameni, să descopăr cafenele, restaurante, să vorbesc limbi străine, să fiu cea mai bună în tot ce fac, să nu ratez nimic. Eram, ceea ce prietenii m-au tot numit: un fluturaș social. Cunoscând atât de mulți oameni, inevitabil am ajuns să fiu tot mai urmărită online – să am followerși, cum rigorile digitale îi numesc. Altfel zis, mulți dintre acești followerși sunt persoane pe care le-am întâlnit fugitiv în zecile mele mutări și călătorii, dar Facebook-ul nu m-a lăsat să depășesc limita impusă de 5.000 de cunoștințe.

BD7A5DA3-4C0D-46D2-81A6-4EA84FBA1855

Stai și te întrebi cum poate ajunge un profil ca al meu atât de singur. Căci, de mai bine de un an, am început să învăț arta singurătății – nu a însingurării. Înainte de perioada asta, țin minte că mi-era groază să rămân singură în casă – de fapt, nici nu rămâneam vreodată singură. Nu mergeam la teatru dacă nu aveam un prieten lângă mine, nu mă plimbam, nu călătoream, nu mergeam la masă, nu făceam absolut nimic pe cont propriu. În urmă cu 2-3 veri, însă, mi-am rezervat o excursie în Malta singură pentru a face un experiment: mi-am cumpărat bilet pentru ziua următoare către o destinație despre care nu știam nimic. Citisem eu în cărți că e o treabă de bifat. Știam că acolo îmi voi face zeci de prieteni – cum reușesc în orice colț de lume m-ai pune. Doar că, odată ajunsă pe insulele Maltei, am trecut prin ceva ce mi-a fost greu să înțeleg atunci: am tăcut mâlc zile în șir, am mers cu orele pe un vapor uitându-mă la mare, nu am citit un rând, nu am ascultat o piesă la ipodul din geantă, nu am răspuns niciunui grup care voia să mă ia de partea lui. Am simțit nevoia să tac și să mă gândesc la motivele pentru care nu am vrut niciodată până atunci liniștea.

59448DB6-32F0-4BB6-9B71-5039F4CA7DA9

La câteva luni distanță, am avut parte de o despărțite dureroasă și atunci a fost a doua oară când am tăcut ore în șir, undeva la capătul țării. Eram amândoi pe un ponton și am știut că orice aș spune ar deveni o (altă) ceartă toxică, așa că mi-am strâns toată dezamăgirea și am amuțit. Mi s-au încleștat maxilarele și mi-am cumpărat un bilet de tren singură spre casă. În tăcerea de pe ponton am învățat o lecție bună: oricât aș iubi un om, nu o să mai bag niciodată mâna în foc că nu mă poate reduce la cea mai urâtă tăcere din univers – dezamăgirea.

3E01C0BA-6D62-43E2-BAAB-45EEDF7D6FD4

Cu toții avem probleme, perioade mai grele, familii dificile, iubiri ratate, dar arareori ne dăm timp să ne uităm la ele, să le analizăm. Suntem singuri doar dacă ne izbim de certuri sau despărțiri abrupte, suntem singuri doar dacă vrem să experimentăm ceva sau n-avem chef/ energie pentru ieșit.

Experimentasem deja două tipuri de singurătate și am realizat că vreau să fiu cât mai des singură din proprie inițiativă pentru a mă pregăti pentru tăcerile impuse.

În această ordine de idei, înainte de luna august 2017, mi-am închiriat o casă superbă la sat, unde m-am pregătit, se pare, pentru lunile de coșmar ce aveau să urmeze. În august, o problemă de sănătate destul de severă m-a făcut să mă retrag din orice făceam sau aveam înainte, inclusiv din vorbit. Au fost săptămâni în terapie intensivă, vești greu de dus, dureri infernale și, ce este cel mai important, o groază de regrete pentru lucruri pe care nu le făcusem până atunci. Când te apucă spaima c-ai putea termina destul de rapid totul, realizezi câte ai ratat din propria prostie. Aș fi dat orice să fiu bine la loc și să alerg la galop, fix ca în pauzele de la școala mea din sat. Aș fi sunat zeci de oameni, le-aș fi zis o groază de lucruri, aș fi călătorit pe fiecare continent, aș fi vorbit tot ce aveam de vorbit pe ponton, aș fi petrecut mai mult timp cu oameni care nu mai sunt, aș fi mâncat sănătos, aș fi avut grijă de mine, l-aș fi sunat pe băiatul de la Unirii, aș fi lucrat mai puțin, aș fi făcut absolut totul să nu ajung iar la o tăcere impusă.

În spital m-am trezit cu o nouă formă de singurătate. I-am avut alături pe cei mai apropiați prieteni (cărora nu le voi putea mulțumi nicicând pentru ce-au făcut pentru mine) și am o familie minunată, care mi-a dat viață a doua oară. Fără ei, am certitudinea că totul ar fi fost mult prea târziu pentru mine. Dar pe acești foarte puțini oameni am învățat să îi integrez în singurătatea mea. Ei mi-au dat spațiul de care aveam atâta nevoie, iar eu le-am cerut ajutorul abia când eram la capătul puterilor – ajutor pe care l-am primit din plin, iar această înțelegere tacită este forma supremă de iubire. Am plâns mai mult din cauza durerii psihice decât celei fizice – care a fost, oricum, cutremurătoare.

D931598A-C3D1-4A2E-ABE7-00189B2A5144

Mama, îngrijorată că de atâtea luni de zile îmi petrec fiecare zi singură, mă întreba foarte des de ce nu îi las pe prietenii mei să vină să mă vadă, mă întreba de ce nu îmi recapăt din activități și optimism, mă întreba de ce nu las oamenii să mă invadeze, să trec mai ușor prin traumă: mereu ai fost înconjurată de zeci de oameni, de ce fix acum stai singură?

Deși o înțelegeam – orice mamă vrea superlativul pentru copilul ei -, nu am putut să îi fac pe plac. Unele războaie trebuie duse pe cont propriu, căci doar așa învățăm suficient. Unii dintre noi avem nevoie mai mare decât alții de liniște. Primim veștile diferit, le digerăm diferit, le acceptăm într-un timing decalat. Iar eu, contrar vieții agitate de până acum, am vrut să rumeg totul în ritmul meu, fără să mă mai grăbesc undeva.

3D19166E-4246-477F-A912-D4D1FB14C7B3

Ce înseamnă pentru mine să fii singur?

A fi singur nu este, după mine, opusul lui a fi cu cineva. În niciun caz nu înseamnă să stai singur cuc într-un colț depresiv și să-ți plângi de milă. Deși am făcut și asta, am realizat că nu e o cale care să ajute la ceva.

Poți fi singur într-o sală cu sute de oameni, căci singurătatea (în unele cazuri) este o stare de spirit care nu implică mereu tristețe, depresie și înfricoșare. Singurătatea este, uneori, singura cale spre o viață sănătoasă. Pentru mine, a fi singur înseamnă să ai:

  • Familia în jur
  • Câțiva – foarte puțini și de încredere – prieteni alături
  • Curaj – să te desprinzi de tot ce făceai nociv anterior
  • Timp
  • Anduranță – unele stări și (re)sentimente provoacă multă durere
  • Claritate – cred că asta mi-a lipsit cel mai tare mulți ani de zile. Deformam probleme, exageram certuri, dramatizam aspecte mărunte. Dacă rămâi mai mult timp singur, începi să separi adevărul de hiperbole

DAC90F8D-B91D-4C19-8975-51CA609E1186

În fiecare an, de revelion, îmi făceam lista cu rezoluții. În noaptea dintre 2017 și 2018, pe care am decis să o petrec tot singură, nu mi-am mai făcut nicio listă. Știu că îmi doresc un singur lucru: să fiu sănătoasă – de restul nu am dubii că de-acum încolo o să mă ocup cât pot eu mai bine. Mi s-a resetat întregul sistem, am cu totul alte mize și speranțe. Am rămas singură suficient timp cât să-mi dau seama care sunt oamenii pe care îi vreau lângă mine, cât vreau și pot să muncesc, câte proiecte refuz sau accept, câte drumuri spre bunica mea pot face într-o lună de zile, câte pontoane amuțite mai construiesc în viața mea.

Sunt, probabil, în bula mea, unul dintre cei mai populari oameni singuri. Nimic nu se compară cu senzația asta nouă de a avea interiorul curățat, de a avea mintea limpede, de a fi scos anarhii din cap.

Abia acum știu în ce direcție trebuie sau vreau s-o apuc. C-așa suntem noi, oamenii: atingem imposibilul abia când realizăm că am fost la un pas de a pierde tot posibilul din lume.

#love etc.

A4B4BEC3-8878-45ED-8CAE-861665EF8839

BDA813ED-CA47-43A8-A997-4397374200FE

B3099771-743B-4A6A-ABB3-20869CB4ED15

C502ACBC-059C-434A-9E1F-11136F6704D5

A4DA2C96-DDE4-421B-95E5-820109C458D6

85824E56-BAF8-436B-B7A6-C38D63105C8E

438C2893-48B6-4891-AE28-6541DF23225C

DA364DB9-8CAE-47A9-BDF1-5E4E5B2FA28D

C62855FF-556E-4A6F-BB47-8B614C69AF3A

C1981EF3-213A-48AB-B904-6EBA636C25D0

15F0E7CB-C9A3-4FCC-9A22-7FA54AB6A365

D8B06B34-6E88-4675-8000-E5A136AAD223

FB6D2B3A-A80C-4FF9-A81E-AB197074DFFC

FOTO: Raisa Beicu.