A-ți aclimatiza suferința

La început, am respins viața din spital. Am avut câteva zile de blocaj în care plângeam non-stop, răspundeam monosilabic, uram orice mișcare din jurul meu. Refuzam să accept că am ajuns pacient și, mai ales, un pacient interesant, asupra căruia medicii chiar au treabă serioasă.

Deși nu eram deloc bine, tot ce-mi doream era să ies din spital. Au urmat apoi câteva intervenții, injecții, suspiciuni, vești, mutări, dureri, recuperări, experiențe, nopți albe și, în timp, am conștientizat că ar fi mai bine să mă aclimatizez în spital, așa cum e bine să te aclimatizezi cu orice suferință în viață. Căci abia în acea clipă poți să te gândești la soluții și salvări reale.

Respingerea nu mă ajuta la nimic, din contra. Îmi provoca un rău psihic care durea chiar mai tare decât răul fizic. Ani de zile am luptat cu tipul ăsta de respingere – am ascuns respingerea sub preș, m-am prefăcut că ea nici nu a existat și am acoperit-o cu fericiri lucrate, poate, mult prea puternic. În spital am învățat pentru prima oară în viață cum e să-ți aclimatizezi durerea – fizică și psihică. Să stai tu și adevărul tău față în față și să începeți să vă reparați reciproc.

***

Eram la terapie intensivă, în bula mea autodistructivă, când am început să ascult ce se vorbea în salon. Până atunci ajunsesem la capacitatea de a mă izola complet fonic și vizual. O părea paranoia, dar îmi creasem o folie protectoare de jur împrejur. Ieșeam acum, ușor, de sub folie, pentru câteva secunde. Nu de drag, ci de nevoie. În minte deja mi se acumulase o supradoză de temeri și vinovății, conștientizam că nu plec acasă prea devreme, că trebuie să mă aclimatizez și speram că, revenind auditiv la ce era în jurul meu, mai lăsam deoparte propria-mi încâlceală.

Așa am remarcat vocea unui domn care se auzea după un paravan. Vorbea foarte literar și, chit că subiectele erau dintre cele mai banale posibile, folosea niște asocieri semantice complet altfel. Am ales ca prima conversație din spital să fie cu el. Am ridicat fața din pernă și l-am întrebat direct, de nicăieri, în mijlocul conversației: Dumneavoastră aveți o gramatică foarte bine lucrată. Cum de?

A râs și mi-a zis (de după paravan):

Da, mereu m-a preocupat gramatica. Interesant c-ați observat. Stau ore în șir și caut sensuri, explicații, sinonime. Dar nu sunt om de litere. Am lucrat în Armată toată viața. Gramatica e doar o mare pasiune.

Așa l-am cunoscut (sonor) pe domnul colonel.

În seara respectivă, eu și respingerea mea (semi)aclimatizată am avut o conversație de șase ore cu domnul colonel despre literatură, interbelic, Eliade, Mihail Sebastian, Nae Ionescu, sacru, profan, Jung, mandalele lui Jung, turnul lui Jung. Ah, încă nu-mi venea să cred c-am dat peste așa un pacient! Era prima dată când râdeam în procesul de aclimatizare. Din acea zi, am vorbit atât de des cât stările ne-au permis-o.

Oricine trecea pe lângă patul domnului colonel se oprea și spunea mirat: WOW, ce-s astea? Apoi urmau explicațiile legate de pasiunea dumnealui. Zi de zi, de când a ieșit la pensie și are câteva ore de pierdut cu dializa, a învățat tot soiul de mici arte: pictează, desenează, face integrame din categoria grea, confecționează bijuterii. În spital lucra quilling – o tehnică de utilizare a hârtiei în diferite forme pentru a crea modele decorative. Patul dumnealui, la care era conectat și un aparat, era plin de culoare, bobine, hârtii, schițe, creioane.

Trecuseră deja câteva zile după o intervenție chirurgicală și reușeam să mă mișc prin saloane în pijamaua mea albastră. M-am dus la patul domnului colonel și l-am întrebat dacă pot să-i iau un interviu oficial, că-mi moare creierul dacă mai stau atâta negândind. A râs la mine, și-a pus hârtia colorată deoparte, m-a ajutat să mă așez:

N-am pijamaua oficială, dar mă bazez că voi fi iertat de data asta.

 _____________________________________________________________________

 

PARTEA I – ARMATA

“Frica nu există în Armată – că de asta ne ducem acolo.”

 

Acum că știu câte probleme ați avut de-a lungul vieții: Cum vă păstrați psihic atât de optimist?

Nu mai dau importanță situațiilor. Domnle, care mi-e soarta? Așa-mi zic mereu.

Credeți că v-a influențat faptul că ați fost militar? V-a format Armata așa?

Eu am trecut prin foarte multe cumpăne în viață și am învățat să lupt cu ele. Din ‘95 am aflat că sunt bolnav de rinichi și de inimă și știam că o să ajung într-o fază terminală, dar nu m-am lăsat copleșit de sentimente. Spre exemplu, când eram încă la serviciu, mă rugam să mă țină Dumnezeu până când văd fetele cu facultatea terminată, apoi m-am rugat să le văd la casa lor, după asta speram să-mi văd nepoții. Uite că le-am bifat pe absolut toate. Acum trag speranță c-o tot lungesc [râde].

Ce ați făcut înainte de Armată?

După ce am terminat clasa a VII-a am muncit ca tinichigiu cu bunicul meu: puneam tablă pe casă. Apoi am lucrat cu tata o perioadă – tata era tâmplar. Aveam habar de multe meserii, dar apoi am urmat calea militară.

Care a fost prima funcție în Armată?

Șase luni am fost comandant de pluton, apoi am fost făcut la 23 de ani comandant de companie.

Nu era prea mult pentru cei 23 de ani?

Ba da. Dar m-am adaptat.

Care a fost cea mai grea intervenție? Vă mai amintiți?

Multe momente. Multe! Să vă dau un exemplu. Doar ce mă numise colonel de companie și am avut o aplicație mare la care participa întregul efectiv al diviziei – vreo 10.000 de oameni. Funcția mea era aceea de a asigura legătura celor 10.000 de oameni.

Ce înseamnă legătura asta?

4 regimente, 12 divizioane. Trebuia să duc legătură cablu, legătură radioreleu, legătură fir, repartizam fiecăruia frecvențele, frecvențele între stații – să nu se bruieze etc. Am stat doi ani acolo, apoi am fost promovat pe funcție superioară și la încă doi ani distanță am plecat la Academie în București. Acum îi spune Academie de Înalte Studii Militare, înainte era Academie Militară Generală.

După Academie?

Am primit repartiție în București. M-au oprit aici un an de zile. Eram deja însurat, aveam 30 de ani, am lucrat la un sector de construcții speciale. Acela construia niște puncte de comandă antiatomice. Nu știu dacă ați avut ocazia să citiți Ultimele zile ale unui război nuclear – este o carte foarte interesantă, ficțiune – acțiunea se petrece prin ‘54. Americanii vin și construiesc un adăpost antiatomic pe 12 etaje, unde toți cei adăpostiți trăiesc cu impresia infinitului. Numai că la un moment dat se declanșează Războiul Nuclear, apar fisuri în construcție, generatoarele cedează, se scurg radiații.

Noi la sectorul ăsta de construcții făceam adăposturi pe 7 nivele. Fiecare dotat cu de toate.

Și după asta?

După, un an am plecat la Brăila pe funcția de locotenent colonel.

La ce vârstă ați ajuns colonel?

38.

Colonel este o funcție foarte mare și grea în Armată. Sunteți mândru?

Nu, la un moment dat mă simțeam chiar ratat. Ratat nu pentru că aș fi fost subofițerul care nu a ajuns plutonier adjutant, ci colonelul care nu a ajuns niciodată general.

Când împlinisem 51 de ani, se punea problema se mă facă general – era și perioada de intrare în NATO, asta a însemnat reducerea efectivelor de la 370.000 de oameni, la 90.000 cu tot cu civili – o reducere drastică. Aveam de ales între două opțiuni atunci și am făcut un calcul: dacă mă duc la București la vârsta aia (eram și bolnav): ce câștigam? Câștigam gradul la care visasem, banii nu erau o diferență mare – aș fi cheltuit enorm pe transportul Brăila – București zi de zi. Și la vârsta aia să faci așa navetă! Nu a fost e decizie ușoară, dar am preferat să ies la pensie la 51 de ani și să-mi văd de sănătate, de familie și liniște. Chiar dacă nu am mai fost numit general.

Care sunt cele mai mari frici pe care le are un colonel?

În general, frica nu există în Armată – că de asta ne ducem acolo. În perioada până în Revoluție, aveam o educație foarte strictă: știam cine e dușmanul, eram în orice moment gata să ne dăm viața pentru țară. Asta era educația noastră și de acolo lipsa asta de frică. Asta ne era menirea!

În momente punctuale te mai cuprindea frica, în anumite situații, de acord. Dar ca stare generală, nu prea aveai voie.

***

Am avut o aplicație mare, puternică: trecere cu efective complete peste munți – am trecut Carpații pe roți. Era o testare, să vedem cât de operative sunt mașinile și tehnica noastră. La un moment dat, jumătate din mașini erau stricate, au apărut probleme, defecte, băieții de la mentenanță nu mai făceau față. În condițiile astea, undeva spre dimineață, o mașină s-a răsturnat într-un cap de pod – circulam doar noaptea din considerente de confidențialitate – și nu aveam voie să folosim farurile. Mașina s-a răsturnat și au murit 4 oameni. Când auzi așa ceva, numești asta frică? Mai degrabă te dărâmă, dar ești obligat atunci pe loc să iei decizii și să miști lucrurile.

***

Îmi mai amintesc un episod: la 8 luni de zile trebuia executată o ședință de aruncare a grenadei – ofensivă și defensivă. Grenada defensivă era un bulgăre de 250 de grame de metal striat, arăta ca o varză cu dinamită. Din spatele unui parapet, se amorsa grenada, toată grija era ca soldatul să nu dea drumul la mână când nu trebuia. După ce i-am dat grenada unui soldat, îi explic, îi scot sifonul, amorsează, când ai scos inelul, era un cui acolo care venea și lega un fulminat de mercur – el iniția o bucățică mică de fitil care ajungea la trotil și atunci avea loc explozia. Toată chestia era ca această grenadă să o arunci cu boltă cât mai mare, căci ea făcea explozie după 7 secunde din momentul în care îi dădeai drumul – ideal era să explodeze deasupra, să împrăștie schije cât mai mult.

Îl iau pe domnul soldat, îi explic totul iar – făcusem și la rece antrenamentul de mai multe ori. Își ia elan și îl aud spunând: NU POT. L-am controlat repede la genunchi, nu tremura, repetăm scena, iar spune NU POT. Acuma, eu îi explicam să nu dea drumul așa, că ne termină pe amândoi. El iar și iar. A patra oară, pune grenada pe zid în adăpost și țipă NU POT. Pe loc am luat grenada, am aruncat-o, a făcut imediat BOOM, m-am lăsat pe vine și ăsta a fost cazul fericit.

Am și cazul nefericit: soldatul și-a băgat grenada în sân după ce i-a dat drumul. Era fix lângă mine. Ce să mai faci? N-am apucat decât să mă arunc la pâmânt în tranșee, el a fost sfârtecat. Pățești și așa ceva.

El a vrut clar să se sinucidă – pe vremea aia nu se vorbea de psiholog în Armată.

Nu ați avut o traumă imensă după acest episod?

Nu, am avut însă nevoie de câteva minute de pauză atunci în tranșee. Apoi au fost timpi pentru salvare, procuratură, anchetă, interviuri și altele. Asta era Armata!

Sunteți dezamăgit de ce înseamnă Armata Română acum?

Da. Acum mai sunt crâmpeie de armată. Înainte eram 370.000 de oameni, acum toată Armata are cam 90.000. Dacă extrapolăm, vedem economia românească. Este o oglindă.

Cea mai mare bucurie din viață?

Când am devenit colonel. Este greu să obții postul – nu sunt funcții și trebuie să te remarci. Eu nu am avut relații, pile, am crescut într-o familie simplă la țară. Am muncit pe brânci, dar nu m-am ploconit, a fost o satisfacție mare când am reușit.

Țineți legătura cu foștii colegi din armată?

Da, ne sunăm, ne mai vedem, ne trimitem video-uri cu familiile, știm totul unii despre alții.

Copiii care au părinți în armată mi se pare că au fost crescuți cam dur. La dumneavoastră totul este atât de cald! Cum de nu ați dus armata acasă?

Armata dezumanizează. Dacă nu ești pregătit sufletește să reziști, te abrutizezi și capitulezi. În momentul când mai ocupi și o funcție mare, dacă nu ai educația necesară, cauți apoi să te impui pe toate fronturile – mai ales când ești descoperit. Armata înainte avea multe privațiuni și era ușor să transferi frustrările în familie. Duritatea se muta în familie. Refulare se cheamă.

Eu nu am vrut așa ceva în familia mea. Fetele mele au simțit mereu iubire și liniște, le-am acordat tot timpul meu de după unitate.

Să zicem că ați avea o singură zi de retrărit complet de dimineață până seara. Pe care ați alege-o?

O aleg pe cea în care am depus jurământul militar – 1971, octombrie, era frumos, pomii încărcați cu fructe, oamenii încă erau îmbrăcați subțire, fetele în rochii de stambă. Toți ochii aceia ai mulțimii, ah!

Mai aveți hainele de militar acasă?

Da. Chiar vreau să iau un bon de haine să fac un costum nou.

 _____________________________________________________________________

PARTEA a II-a – IUBIREA

“Îi mulțumesc zilnic lui Dumnezeu că a fost să fie ea.”

Le-ați făcut cadou mărțișoare și felicitări tuturor doamnelor de la Centrul de dializă din Brăila, orașul în care locuiți. Cum au reacționat?

Ah, au fost momente frumoase – am lucrat pentru 150 de doamne. Când am intrat la dializă acum mulți ani, am zis că am intrat într-o altă lume. Sunt atât de empatice, atât de calde! Pe doamne le văd de 3 ori pe săptămână, câte 4 orei! Ele mă ajută enorm, așa că la fiecare ocazie le fac mici cadouri, felicitări, ce pot confecționa eu în semn de mulțumire. După ce le-am făcut felicitările în primăvară, am intrat pe net și am căutat vreo 50 de cuvinte care caracterizează trăsăturile umane și la fiecare am încercat să identific dominanta. Au rămas foarte impresionate. O doamnă a venit cu lacrimi în ochi și mi-a zis plângând: Nu mi-a mai spus nimeni niciodată cuvinte de astea! Avea 40 de ani, frumușică, isteață și n-am înțeles de ce până atunci nu o făcuse nimeni.

Creativă ideea cu 50 de cuvinte de pe internet. Vă place psihologia!

În fond, în istoria carierei mele, m-am ocupat vreo doi ani de zile și de pregătirea psihică pentru luptă a militarilor – deci trebuia să am pregătirea asta. Colegii mei căpătau rutina și lucrau șablonat. Doar că aceste șabloane trebuie aplicate apoi pe teren, munte, șez, deal, apă. Aveam multă psiholgie și sociologie la zi, așa că am primit și sarcina asta. Să știți că de la talpa soldatului înveți psihologie pe pâine.

Soția dumneavoastră este la fel de puternică?

Ea este o luptătoare exact ca mine, am avut un mare noroc de ea. Și ea vine luni la spital pentru o intervenție la inimă.

Câți ani de căsnicie aveți?

Din ‘73 suntem împreună.

Ați regretat vreodată c-ați ales-o pe ea?

Nu, îi mulțumesc zilnic lui Dumnezeu că a fost să fie ea.

La câți ani v-ați luat?

Eu 24 de ani, ea 26. E mai mare cu 2 ani, dar nu se vede. Eu sunt mai măcinat, ea s-a menținut foarte bine.

A fost prima iubire?

Nu. Din clasa întâi am ținut minte momentul ăsta: mă jucăm Păsărică mută-ți cuibul! – era un joc în cerc, ne țineam de mână – o fetiță, un băiat, o fetiță un băiat. Cineva alerga pe circumferința exterioară a cercului și se așeza la un moment dat în spatele cuiva și apoi persoana respectivă trebuia să își caute cuib. Fetița care era lângă mine avea o mână așa de fină! Aveam 6 ani. Cu fata asta am fost coleg din clasa I până în clasa a XI-a. Făceam naveta împreună că stăteam la țară pe vremea aia și liceul îl făceam în Botoșani – 7 km dus, 7 întors zi de zi împreună, liceul împreună, prieteni foarte buni. Din clasa a XI-a, ne-am îndrăgostit și a ținut toată treaba asta până am făcut Școala de Ofițeri. În anul 3 de Școală m-am speriat cumplit de perspectiva de a fi însurat. Nu eram pregătit să mă căsătoresc, ea făcea presiune foarte mare și în vacanța de iarnă i-am spus că totul s-a terminat. Am rupt din mine, am suferit, ea m-a urât, dar atât am putut eu atunci.

Mi-a fost teribil de frică. Am fost un laș în ultimă instanță – ca toți peștii.

Regretați ce i-ați făcut atunci? Neluând în calcul că ați descoperit-o ulterior pe dragostea vieții dumneavoastră.

Atunci am regretat, m-am simțit vinovat și o perioadă de timp nu era noapte să nu o visez. Efectiv, noapte de noapte o visam pe Sandina. O căutam. A fost o dragoste mare, dar lașitatea uneori învinge iubirea.

Când ați cunoscut-o pe soție?

Soția visa tare să cunoască un ofițer. Pe vremea respectivă încă era foarte tentant să cunoști un militar. Eram de acum căpitan și la depunerea jurământului m-am trezit cu o puzderie de fete, cu flori, deși sincer nu eram eu vioara întâi acolo.

La Casa Armatei se organizau baluri unde erau invitare fete de la diferite școli. Ele doreau să cunoască oameni, noi la fel, ne întâlneam, dansam, râdeam, vorbeam, aveam fanfara unității, cântau la pian, țambal, la ce nu cântau? Se adunau și 150 de persoane, era o sală mare, dichisită. Acolo ne-am întâlnit.

Cine a făcut primul pas?

Ea. M-am trezit cu ea venind la mine. Eram și eu mai răsărit, mai înăltuț, mai aranjat și ea era frumoasă tare!

Mai țineți minte cum era îmbrăcată?

Cum să nu? Avea o pereche de pantaloni albi – fetele noastre, după ce au terminat facultatea, se chinuiau să îmbrace pantalonii ăia și n-au putut, nu le venea. Avea un corp! Era cum se zice acum: 90-60-90. Mandolină!

Eu nu aveam curaj să mă apropii de o fată, să îi propun relații – mi-era frică de refuz. Alții erau foarte tupeiști.

După cât timp v-ați căsătorit?

După un an. Ea este cea care a menținut echilibrul în familie. Este un tip de personalitate foarte puternic.

Nu v-a omorât personalitatea?

Nuuu, izbucneam și eu. Am echilibrat mereu situația.

În căsnicia asta longevivă ați avut certuri mari? Ați dorit vreodată să divorțați?

Nu. Oricâte certuri am avut, niciodată nu ne-am fi despărțit. Ea are obiceiul să domine, dar dacă știi cum să o iei, se calmează situația.

Cât ați stat cel mai mult certați?

Poate câteva ore. Adevărul e că soția cedează prima. Se comportă ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Și eu m-am dat după ea.

Care este cel mai important lucru într-o căsnicie?

Compromisul. Cu mențiunea că fiecare trebuie să cedeze în mod egal. Cel mai armonios lucru este să știi câtă libertate să îi dai partenerului și cum să-l faci să creadă că este valorificat, să îi recunoști meritele.

Noi am fost direcți, sinceri, dezgoliți. Ea a căpătat încredere în mine, eu încredere în ea.

___________________________________________________________________________________________________________________

PARTEA a III-a CITITUL și ALTE PASIUNI

“Nu m-am dat jos de pe cuptor până nu am terminat cele 4 volume de Război și Pace.”

Când ați început să citiți?

Nu am avut acasă bibliotecă. Dar tatăl meu, tâmplarul, avea o inteligență ieșită din comun. Spre exemplu, învăța piesele lui Caragiale pe de rost – avea el pasiunea asta. Cel mai tare îi plăcea să fie Nae Cațavencu. Nu am moștenit inteligența lui, dar s-a transferat măcar un pic.

Pentru mine, era un chin când mă duceam acasă. Eram subofițer și înainte de a ajunge acasă trebuia să mă documentez, să citesc reviste, luam toate colecțiile la rând și așa îmi făceam o imagine actualizată despre politica externă și internă, orientări. Asta pentru că el era abonat la Magazin Istoric, Scânteia, la multe. În cursul săptămânii nu avea timp, dar duminica le rumega de la A la Z și mă lua la întrebări, iar eu nu voiam să mă fac de râs. Așa că, ne duceam sub un nuc, puneam preșul pe jos, și trebuia să-l uimesc, să zică Uite ce băiat deștept am!

Revenind la bibliotecă.

Nu am avut bibliotecă acasă, dar am avut un unchi, moș Timofte. Era în vârstă, a prins primul Război Mondial, a fost prizonier luat de ruși. El avea multe cărți, era luminat și la el l-am găsit pe Tolstoi: Frații Karamazov, Ana Karenina. Mi-aduc aminte că în clasa a X-a, în vacanța de primăvară, nu m-am dat jos de pe cuptor până nu am terminat cele 4 volume de Război și Pace.

Și eu tot cu rușii am început în liceu.

Da, e un început bun! Apoi am citit enorm în Școala de Ofițeri. Acolo aveam o bibliotecă foarte bine pusă la punct și citeam pe rupte.

Vă amintiți o carte care v-a marcat?

Cel mai mult am plâns ca un copil, aveam vreo 12 ani, sper să-mi amintesc bine numele: Blestemată fie ziua în care m-am născut. Era o carte despre o familie dintre un alb și negresă din care rezultă doi metiși: unul alb, unul negru. Copiii n-au putut învăța la aceeași școală. Mi s-a părut foarte dur, m-a copleșit suferința.

Mi-ați spus că, mai târziu, dezbăteați cărțile cu colegii dumneavoastră.

În școala de ofițeri dezbăteam mult cărțile, erau oameni inteligenți, intelectuali. Iar la serviciu ne prindeau și o oră, mergeam să luăm masa, și aveam șeful meu, era un tip care a făcut Academia, apoi facultatea de istorie – avea o minte! Singurul pe care l-am comparat la inteligență cu tata. Prindea din zbor, nu avea o cultură înmagazinată, ci prindea tot. Mi-aduc aminte că trebuia să fac un raport și în raport apărea cuvântul design. El nu știa ce înseamnă, i-am explicat atunci, apoi îl folosea de mama focului peste tot. Design, design, design! Cam așa era el. Cu ei vorbeam, vedeam ce a înțeles fiecare, ne contraziceam, argumentam.

Ați avut vreodată vreun autor pe care nu l-ați putut citi?

Da. James Joyce. Din ambiție sau snobim, ca să fac față mediului, m-am apucat să-l citesc, deși mi-au zis și fetele că este foarte greu. Dacă n-am luat cartea aia de 100 de ori. Nu am putut.

Acum aveți bibliotecă?

Necazul este că am, dar nu mai citim. Avem bibliotecă mare. Și ginerele meu a moștenit o bibliotecă extraordinară de la bunica lui, de peste 1.000 de volume. Cum ei, ginerele și fata mea, au plecat în Belgia, acum avem noi grijă și de biblioteca moștenită.

Un volum pe care l-ați scoate din casă?

Pe vremuri erai obligat să cumperi unele cărți. Așa se face că am 11 volume fără nicio valoare de istorie militară scrisă de Ilie Ceaușescu, fratele lui Nicolae Ceaușescu. Le-am citit, mi se păreau interesante la vremea aia, dar după revoluție am realizat ce maculatură am în bibliotecă. Totul era deformat și mincinos. Acum în volumele alea pun flori la presat, deci tot îmi folosesc la ceva. Am făcut din istoria lui ierbar.

Un scriitor român excepțional?

Eliade.

Alți scriitori români?

Admir scriitorii cu -țoiu: Andrițoiu, Constantin Țoiu.

Și sunt mare fan Fănuș Neagu – cel mai apropiat de mine. Folosește cele mai abundente metafore, totul mustește. Când citeam, înainte de revoluție, era o plăcere, o delicatețe. Mereu citeam orice a apărut nou, eram la zi. Așa că, datorită pasiunii mele, am adunat mai mulți ofițeri care citeau și l-am invitat pe Fănuș Neagu la o serată. El avea un secretar, am intrat în legătură cu el și prima lui întrebare a fost: Vine Fănuș Neagu, dar de cât vin dispuneți? I-am zis: Avem cam 25 de litri – eram 10 oameni interesați de Fănuș Neagu. Fugi, mă, nu-i ajunge nici lui cantitatea asta, deci unde să mai beți și voi?, a zis secretarul.

Deci bea mult Fănuș Neagu.

Da.

Și cum era Fănuș Neagu?

Pe la 12 noaptea a dispărut Fănuș Neagu. Toată lumea dă-i și caută-l! L-am găsit a doua zi la 7 dimineața, dormea dus, beat criță. N-a mai rezistat și a tras pe dreapta. Cu un pol atrăgea, cu altul respingea. Caracterial nu era deranjant, dar m-a dezamăgit că nu știa măsura. Nu poți turna în tine ca într-un butoi. Devenea vulgar și agresiv, iar eu nu prea tolerez asta.

După ce l-ați cunoscut l-ați citit în continuare?

Da, normal. Am pus stavilă, hotar între om și valoarea artistică a operei lui.

V-ați oprit de citit la un moment dat. De ce?

Da, după ce mi s-a accentuat boala, când mi se părea totul lipsit de perspectivă.

Căutam să citesc numai literatură bună – autori premiați, literatara secolului, autorii cu Nobel, mă informam asupra cărților valoroase. Nu-mi permiteam să citesc orice, nu aveam timp. Rar luam plasă. Există cărți și cu 10-12 straturi de înțelesuri și simbolistici. Partea proastă este că după ce citeam cartea, normal era să văd și părerea recenzorului, să dezbat cu cineva, să mă confrunt cu cineva. După boală, am rămas fără asta. Am rămas fără interlocutori literari.

Fata dumneavoastră, Claudia, a citit mult și ea.

Da, enorm, tone de cărți bune și discutam mult despre cărți. După fiecare carte venea la mine și dezbăteam. După aia, a plecat la facultate în București.

Nu mai citiți, dar ați găsit alte forme de artă.

Da, m-am refugiat în multe: pirogravură, metaloplastie, pictură. Dintotdeauna am fost pasionat de lucrurile astea, dar înainte nu acordam mult timp. Când veneam acasă pe vremuri, acordam foarte mult timp copiilor și soției. Iarna, spre exemplu, se întuneca repede și când ajungeam acasă era deja întuneric, dar oricum ieșeam cu fetele mele cu sania un pic pe stradă, le aruncam un pic în zăpadă.

Cu ce ați început?

Din 2006 fac dializă și ca să treacă timpul mai repede, am început cu integrame – am luat-o la nivel mic, apoi maxim, apoi m-am plictisit că se repetau. Apoi, rebusul făcut de rebusiști renumiți, ăla adevărat. Apoi, mi-am luat o tabletă și am început să citesc, apoi documentare, apoi am ascultat conferințe – mie îmi place mult istoricul Mircea Dogaru. Apoi, am căutat ceva mai practic, mai util și mi-a intrat în cap să fac brățări. Am găsit pe internet brățări din piele, din multe materiale și i-am făcut una nepotului meu.

În cele din urmă, am dat de kanzashi, am făcut asta vreo 3 luni, doar că le lucram acasă că aveam nevoie de flacără, pensete, era mai greu la dializă. Întâmplător am dat de quilling și asta fac și acum.

Iar pictura? Mi-a arătat Claudia tablourile dumneavoastră.

Mi-a luat Claudia două manuale: biblia picturii în acuarelă și biblia picturii în ulei. M-am documentat și am început să și pictez. La dializă fac schițele pe coala de hârtie și acasă acuarela.

V-ați pedepsit vreodată fetele când erau mici?

O singură dată pe cea mare: a luat 4 la matematică și i-am zis că dacă mai ia 4, nu mai intră în casă. În secunda următoare, a început cea mică să plângă în hohote: Cum să nu vină surioara mea acasăăăă? Ce face ea fără mâncare pe străzi? Am realizat imediat ce idiot am fost: după ce că n-am avut timp să mă oucp de ea suficient ca să nu ia 4 la matematică, eu o mai și pedepsesc? Regret de fiecare dată când îmi amintesc ce i-am zis atunci! Nu merita așa ceva. Bineînțeles, mi-am cerut scuze apoi, am luat-o în brațe, am mângâiat-o. Și asta a fost singura pedeapsă pe care am dat-o ca părinte.

Viața nu merită pedepsită, ci reparată!

***

Vă mulțumesc mult, domnule colonel! De când v-am cunoscut, să știți că în fiecare dimineață îmi repet că “Viața nu merită pedepsită, ci reparată!” 

Foto: Raisa Beicu