Cioran despre scris, citit, autori

♦ Adevăratul scriitor nu se gândește la stil sau la literatură: scrie – pur și simplu, adică vede realități, și nu cuvinte.

♦ Nu are însemnătate decât ceea ce scriem din necesitate, din nevoie lăuntrică. Tot restul este absolut inutil.

♦ Niciodată nu trebuie să scrii pentru a face o carte, adică nu trebuie să scrii cu ideea de a te adresa celorlalți. Trebuie să scrii pentru tine însuți, atâta tot. Ceilalți nu contează. Un gând nu trebuie să se adreseze decât celui care-l concepe. E condiția indispensabilă pentru ca ceilalți să-l poată asimila cu folos, să și-l însușească într-adevăr.

♦ Să nu scrii nimic ce nu e smuls din propria-ți ființă – să nu scrii nimic cu gândul la o operă, ci la adevăr.

♦ Ce extraordinară senzație, pentru un scriitor, să fie uitat! Să fie postum încă din timpul vieții, să nu-și mai vadă numele nicăieri. Căci orice literatură este o chestiune de nume și nimic altceva. A avea un nume – expresia spune multe. Dacă-i pe așa, a nu mai avea nume, dacă ai avut vreodată unul, e poate mai bine decât să ai. Acesta-i prețul libertății. Al libertății, și, mai mult, al izbăvirii. Numele – iată tot ce rămâne dintr-o ființă. Este de necrezut că ne putem osteni și zbuciuma pentru atât de puțin.

♦ Să faci din viața ta orice, în afară de literatură. Ușor de spus, dar tocmai asta e – că nu poți face altceva din ea.

♦ Am citit prea mult. Cititul mi-a devorat gândirea. Când citesc, am impresia că fac ceva, că mă justific în fața societății, că am o ocupație, că-mi spăl rușinea de a fi un trândav – un om inutil și inutilizabil.

♦ Nu idei trebuie să exprima un scriitor, ci propria ființă, propria fire, ceea ce este și nu ceea ce gândește. Nu putea crea o operă adevărată decât dacă știm să fim noi înșine.

♦ Mai bine să citești din plăcere un autor depășit decât, din snobim, un autor la modă. În primul caz, te îmbogățești cu substanța altuia, în cel de-al doilea, consumi fără folos.

♦ Un manuscris pe care l-ai păstrat prea multă vreme în casă devine un musafir incomod. Nu știi cum să mai scapi de el. Abia când ajungi la acest grad de exasperare te duci, în fine, la editură.

♦ Un manuscris este încheiat când orice îmbunătățire pe care i-o aducem nu e în fapt decât o anti-găselniță (!).

♦ Un scriitor nu atinge adevărul decât denaturând totul.

♦ Am sfârșit prin a mă simți mai mult sau mai puțin solidar cu toți scriitorii pe care i-am atacat.

♦ Stilul este minciuna însăși.

♦ Oricare cititor este un parazit ce-și ignoră condiția.

♦Oricine poate face o carte. Și într-adevăr, aproape toată lumea încearcă și, de bine de rău, izbutește. Însă o carte nu trebuie să expună ori să rezolve o problemă. O carte ar trebui să fie o provocare, o somație supremă, un ultimatum. Adresat cui? E un secret pe care doar autorul îl știe, dacă-l știe. Cvasitotalitatea cărților sunt inutile, căci tocmai acest secret le lipsește.

♦ În materie de scriitură, mă pot lăuda cu un dublu succes: am reușit să mă debarasez de jargonul filozofic (germanic) și de fandoselile literare (Valery etc. etc.)

♦ Ce altceva este un scriitor decât un ins care exagerează totul din pricina temperamentului, care acordă o însemnătate nemeritată tuturor celor ce i se-ntâmplă, care-și exacerbează senzațiile din instinct? Dac-ar simți lucrurile cum sunt și n-ar reacționa față de ele decât potrivit valorii lor obiective, n-ar putea prefera nimic, deci n-ar putea aprofunda nimic.

♦ Neliniștea pe care-o simt de fiecare dată când merg la editura mea. Motivul: întotdeauna mi-e frică să nu întâlnesc acolo scriitori, tagmă pe care o urăsc mai mult decât orice pe lume. Nu le iert păcatele pe care le regăsesc în mine. Un scriitor suportă vanitatea unui pictor, a unui muzician sau a oricui, dar nu pe cea a altui scriitor. Asta e valabil în toate meseriile, și-i suspectez pe gunoieri că au aceleași sentimente de intoleranță unii față de alții. Cine vrea liniște trebuie să frecventeze oameni cu gusturi și ocupații diferite de ale sale. Îmi place să discut cu un avocat, cu un medic, cu un infirmier, cu un meseriaș, dar am oroare de conversația celor ce freacă un condei.

♦ Nu sunt apreciați decât scriitorii care au influență, care au discipoli, care fac școală, care au o posteritate; pe scurt, care au semeni.

♦ Momentul de supremă luciditate pentru un autor este acela când percepe valoarea exactă a operei sale, fără să-și facă iluzii. Când se poartă cu sine așa cum ar face-o un dușman cinstit.

♦ Nu scrii cu pasiune, cu autenticitate, decât când ești încolțit. Spiritul lucrează sub presiune. În condiții normale, stă degeaba, se plictisește, plictisește.

♦ Ar trebui să ne obișnuim cu ideea că nu suntem citiți, sau că, dacă ne citește cineva, o face doar superficial și fără convingere. Să nu manifestăm nici un interes pentru opinia altuia, să scriem ca și cum nimeni n-ar trebui să ne citească vreodată, așa ar trebui să ne purtăm. Am fi mult mai mulțumiți. Da, fără îndoială, dar am înceta repede să ne mai manifestăm, și deci să scriem.

♦ Cât de aproape mă simt de autorii ruși, ce bine îi înțeleg! Faptul că mă trag din ei, îl dovedește mutra mea, ca și fiorurile mele cele mai adânci. Aceeași nevoie de a simți că-mi fuge pământul de sub picioare… de a mă otrăvi în rătăcire, de a mă tăvăli în exces, același prost-gust dureros, crispat.

♦ A scrie este o decădere; a nu mai scrie ar trebui să fie o eliberare.

♦ N-am cerut niciodată cuvintelor să facă un efort disproporționat față de capacitatea lor firească, nu le-am cerut niciodată să dea tot ce pot. Sunt împotriva surmenării cuvintelor și i-aș reproșa oricând poeziei contemporane lipsa de milă față de ele. Exigența ei este pe cale să le epuizeze. Să le cruțăm, de teamă că, istovite, nu vor mai fi bune de nimic!

♦ A scrie un eseu, un roman, o nuvelă, un articol înseamnă să te adresezi celorlalți, să scrii pentru ei; tot ce este gândire continuă presupune un cititor; gândirea discontinuă însă nu presupune aproape deloc, ea nu-l mulțumește decât pe cel care o concepe și nu se adresează decât indirect celorlalți. Ea nu caută ecoul; de aceea și este tăcută, abia articulată; o oboseală reflectând la sine însăși.

♦ Pentru a scrie o scrisoare e nevoie de un minimum de inspirație. Iată de ce e atât de greu să te adresezi cuiva când ești pradă detașării.

♦ E drept că, și așa, mi-e scârbă să mă manifest, să aștern în scris puținele cugetări de care sunt în stare!

♦ O proză care diferă prea mult de limba vorbită este iritantă în cele din urmă. De aici îndepărtarea mea de orice proză poetică sau filozofică.

♦ A scrie înseamnă a îndrăzni.

♦ Am cunoscut scriitori obtuzi și chiar proști; dar toți traducătorii pe care i-am întâlnit, fără excepție, erau inteligenți și adesea mai interesanți decât autorii pe care-i traduceau.

♦ Îți trebuie pasiune ca să scrii. Or, eu m-am străduit să sfărâm acest resort, spre marea mea pagubă. N-o să-i mai citesc pe înțelepți. Îmi fac prea mult rău. Ar fi trebuit să mă las în voia instinctelor, să-mi las sminteala să se desfășoare. Am făcut taman pe dos, mi-am pus masca detașării, iar masca a sfârșit prin a se substitui chipului.

♦ Mă gândesc iarăși la ce mi-a spus Eugen: “Ești vesel și ai scris cărți pesimiste; eu sunt trist și am scris cărți vesele.”

==============================================================================

Cioran despre Cioran

♦ Oriunde și oricând Cioran este singur.

♦ Am tot ce are un epileptic, mai puțin epilepsia.

♦ Sunt cu un picior în paradis; cum alții sunt cu un picior în groapă.

♦ Neizbutind să deprind arta de a mă suporta pe mine însumi, cum era s-o învăț pe aceea de a suporta lumea? Răul e totdeauna în noi, iar a-l căuta aiurea arată că ești la primii pași ai înțelepciunii.

♦ De teamă să nu fiu un oarecare, am sfârșit prin a fi nimic.

♦ N-am știut niciodată ce să fac cu mine și nu-mi vine să cred că am fost în stare să mă fofilez vreme de atâția ani.

♦ Două categorii de oameni pe care îi detest: cei care admiră totul și cei care nu admiră nimic. Dar dacă trebuie să aleg, îi prefer pe primii.

♦ Cât viitor neîmplinit e în trecutul meu!

♦ Binecuvântate fie eșecurile! Le datorez tot ce știu.

♦ Tot ce am în mine bun sau rău, tot ce sunt, îmi vine de la mama. I-am moștenit bolile, melancolia, contradicțiile, totul. Fizic, îi semăn leit. Toată ființa ei s-a agravat și s-a exacerbat în mine. Sunt izbânda și înfrângerea ei.

♦ Să trăiești într-un oraș de nu mai știu câte milioane de locuitori și să gândești ca și cum ai sta într-o peșteră din pustie.

♦ Atâția ani în care n-am făcut nimic altceva decât să ne creăm legături; iar când înțelegem că n-au slujit la nimic, e prea târziu ca să le rupem.

♦ Nu am decât o religie: Bach.

♦ Îmi vine extrem de greu să mai privesc în față, după mai bine de 30 de ani, oameni care au contat în viața mea. Mi-e atât de teamă să n-o dezamăgesc! Ar fi trebuit să adaug că mi-e la fel de teamă să nu fiu dezamăgit de ei.

♦ Căci nimic nu e mai contagios decât frica.

♦ Nu fac nimic, bineînțeles. Văd însă orele trecând – și poate că-i mai bine decât să le umplu.

♦ Îmi place la țară – dar locuiesc într-o metropolă; mi-e groază de stil – dar îmi supraveghez frazele; sunt un sceptic înrăit – dar îi citesc în mod special pe mistici… și aș putea continua așa la nesfârșit.

♦ Mă întreb ce aș face dacă toți oamenii ar dispărea deodată, iar eu aș fi singurul supraviețuitor. Cred că aș continua.

♦ Datorez sănătății mele precare faptul că am priceput anumite lucruri. A fi bolnav înseamnă a înțelege. În lipsa bolii nu înțelegem ceea ce e mai important. Putem însă înțelege foarte bine tot restul.

♦ În principiu, mă cred în stare să fac orice pentru oricine. Singurul căruia sunt absolut convins că nu-i pot fi de nici un ajutor sunt eu însumi.

♦ Am instinctul cauzelor pierdute.

♦ Nimic nu-mi pare mai absurd decât să mergi aiurea ca să cauți înțelepciunea. Dacă n-o găsesc la mine în mansardă, n-am s-o găsesc nici pe culmile Himalaiei.

♦ Am vopsit terasa, zidurile și grilajul, vreme de patru ore în timpul cărora nu m-am gândit la nimic. Tot atâtea ore câștigate.

♦ N-am fost niciodată sănătos, dar am reușit, ca bolnav, să fac o figură destul de onorabilă.

♦ Am împins până la viciu vocația tristeții.

==============================================================================

Cioran despre viață

♦ De ani de zile, caut o definiție a tristeții…Sper să n-o găsesc niciodată.

♦ Tristețea nu este o nefericire extremă, ci o nefericire constantă.

♦ Sinuciderea: să murim înainte de-a muri.

♦În nefericire, luptăm, reacționăm; ne oțelim; dar fericirea care ne inundă, ne strivește, ne taie puterile și ne lasă fără apărare, buimăciți, frustrați.

♦ Nu există decât o singură cale de a avea totul: să nu dorești nimic.

♦ Când obiceiul de a privi lucrurile în față devine manie, plângem după nebunul care am fost și nu mai suntem.

♦ Nu am putea trăi dacă nu am acorda importanță lucrurilor lipsite de importanță.

♦ Cei care au prea multe talente nu au în realitate nici unul și orice fac e mediocru.

♦ Nenorocirile cele mai mari sunt nenorocile prevăzute.

♦ Viața nu este ireală, e amintirea unei irealități.

♦Esența abandonului. Nu suntem cu adevărat abandonați decât de Dumnezeu. Oamenii nu pot decât să ne părăsească.

♦ Un filozof este un ins care-și explică gândul la nesfârșit. De un asemenea prost-gust artistul nu e, din fericire, în stare.

♦ A-ți crea legături înseamnă să-ți provoci în mod automat chinuri viitoare, să te pedepsești cu anticipație.

♦ O obsesie este o problemă care, fiindcă n-am știut s-o rezolvăm la timpul potrivit, ne însoțește toată viața.

♦ Singurul lucru care-l așază pe om mai presus de animal este cuvântul; și tot el îl situează adesea mai prejos.

♦ Două feluri de a te înșela: a fi tânăr și a fi bătrân.

♦ Cuiva care mă întreabă de ce nu mă întorc în țară: “Din cei pe care i-am cunoscut, unii au murit, cât despre ceilalți, cu ei lucrurile stau mai rău.”

♦ Nu iertăm nimănui faptul că l-am decepționat. Vom avea mereu un dinte împotriva lui.

♦ Critica impresionistă era singura lizibilă. Astăzi oricine se crede îndreptățit să facă teorii despre orice. Este ceea ce am numit “cretinizare prin filosofie.”

♦ Nu există nici un mijloc de a demonstra că e mai bine să exiști decât să nu exiști.

♦ Pentru unii, totul vine prea târziu: s-au născut postum.

♦ Falsă problemă: numim astfel o problemă care a încetat să ne intereseze.

♦ Viața, în clipele ei cele mai frumoase, e cel mult un echilibru de neajunsuri.

♦ Cu cât exiști mai puțin pentru ceilalți, cu atât ești mai real în profunzime.

♦ Pe măsură ce înaintezi în vârstă, neglijezi problemele și nu te mai interesează decât propriul trecut. Căci este mai ușor să ai amintiri decât idei.

♦ Sănătatea e boala ațipită.

♦ Oamenii se împart în două categorii: cei care caută sensul vieții fără să-l găsească și cei care l-au găsit fără să-l caute.

♦ A avea gust/talent înseamnă a ști să suprimi. Acumularea de găselnițe este acumulare de slăbiciuni. Mai bine dezamăgești prin laconism decât prin abundență.

♦ Nimeni, în viața modernă, nu face ce ar trebui să facă, și mai ales ce i-ar plăcea să facă. Chiar mă gândesc, apoi, că țăranul e pe cale de dispariție! Hotărât lucru, nimic nu se va putea să mă împace cu viitorul omului.

♦ Viața e o școală a despărțirilor.

♦ Trebuie să cauți totul în tine, iar dacă acolo nu găsești ce cauți, ei bine, renunță.

♦ De mult mă gândesc că, pentru a ne măsura progresele în viața spirituală, unicul criteriu e capacitatea de a renunța.

♦ Ființa e un text șters, pe care nu mai am puterea să-l rescriu.

♦ Răul, ca și Binele, este o forță creatoare. Dintre cele două, Răul e totuși mai activ. Căci prea adesea Binele trândăvește.

♦ Vulgaritatea e molipsitoare, întotdeauna; delicatețea, niciodată.

==============================================================================