N-am fost niciodată mai nervoasă pe o carte cum am fost pe „O viață măruntă”, de Hanya Yanagihara. Am trecut rapid de la „formidabil scrisă”, la „puțin credibilă aici” sau “too much acolo”.

O carte a extremelor, a suferinței și a empatiei. O carte senzorială despre boală, durere, iubire, suferință, renunțare. Am avut nenumărate momente în care, citind, îmi atingeam pielea, tâmplele, simțeam organic durerile descrise sau mă miram când mă uitam în oglindă și mă vedeam pe mine în loc să-i văd pe Willem, Malcolm, JB sau Jude.

Încă nu m-am decis dacă o iubesc sau o urăsc ori dacă aș fi vreodată capabilă să o recitesc. Am ales, însă, să scriu despre ea acum tocmai pentru că m-a adus în punctul ăsta: să simt visceral orice simt vizavi de ea. Și, în fond, arta cu asta lucrează.

Acum nu înţelegi ce vreau să spun, dar într-o zi vei înţelege: singurul secret al prieteniei, cred eu, este să găseşti oameni mai buni decât tine – nu mai deştepţi, nu mai interesanţi, ci mai buni la suflet, mai generoşi şi mai iertători – şi să-i apreciezi pentru ceea ce poţi învăţa de la ei, să încerci să-i asculţi când îţi spun ceva despre tine, oricât de bun – sau de rău – ar fi acel ceva, şi să ai încredere în ei, ăsta e cel mai greu lucru. Dar şi cel mai bun totodată.

Text apărut pe blogul Cărturești.