De obsesia mea pentru Julian Barnes știe o lume-ntreagă (mai exact, toți prietenii mei). Acum trei veri citeam, la recomandarea Mădălinei, prima carte de Barnes, cea mai recent apărută la vremea respectivă: Niveluri de viață. A fost una dintre puținele dăți când am cerut o recomandare și s-a demonstrat și una dintre cele mai ascultate recomandări, căci de la Niveluri de viață până aici n-a fost distanță prea mare:Julian Barnes

Nu știu dacă are rost să înșir motivele obiective pentru care Barnes e un scriitor mare, care merită citit din scoarță-n scoarță – puteți găsi totul la un singur search pe Google, dar aș menționa numai că în 2011 a fost câștigător de Man Booker Prize pentru The Sense of an Ending. Asta așa, doar pentru a avea validarea de sus. Altfel, la teancul de cărți citite am ajuns dintr-un impuls și-o plăcere incontrolabile. Pur și simplu, nu m-am putut opri.

Am tot zis c-o să scriu la un moment dat ceva consistent despre perioada mea barnesciană, căci a fost un fel de cură, un soi de regim literar, o obsesie din care nu mai știam cum să ies. În lunile alea, sora mea, Nona, obosită să mă vadă citind un singur scriitor și tot aducând cărțile lui în casă, a făcut o serie de remarci pe care mi le-am notat în agendă:

-nici Julian Barnes nu cred că are atâtea cărți de Julian Barnes în casă câte ai tu;

-eu zic să ții telefonul deschis, niciodată nu știi când te sună Barnes să ceară vreo carte de la tine; poate are de lucrat la o autobiografie și-i lipsește vreun volum;

-am vrut să caut azi o carte în bibliotecă, dar nu am găsit-o. Ghici de ce?;

-te rog să-l anunți și pe Barnes când scoate o carte nouă, oricum vei afla înaintea lui;

-ai putea scrie o prefață la cartea lui Barnes, dacă n-ai fi prea ocupată cu cititul unei cărți… De Barnes;

Eh, uite așa am dus cu greu obsesia până aproape de sfârșit. Încă mai am multe cărți lipsă din colecție – cel mai tare sufăr că n-am găsit nici până în ziua de azi Pedantul în bucătărie, însă am reușit să le bifez în timp record pe cele mai importante dintre ele.

N-am avut energia să m-apuc de materialul ăla mare despre Barnes, însă m-am gândit să fac un top 3 cărți, din moment ce am tot primit, de-a lungul timpului, întrebarea: “Ce-mi recomanzi să citesc de Barnes?”

Iată, așadar, un top 3 cărți de Julian Barnes, top total subiectiv, realizat pe baza stărilor proprii, iubirilor proprii, șocurilor proprii și, mai ales, dezămăgirilor proprii:

3.The Sense of an Ending/ Sentimentul unui sfârșitapărută la noi la Editura Nemira, în traducerea lui Radu Paraschivescu

sense of ending

Sentimentul unui sfârșit are ca subiect viața lui Tony Webster (60 de ani) povestită de el, cu asumarea memoriei selective: lucrurile de care ne amintim nu sunt întotdeauna aceleași cu cele la care am asistat”.  Este o carte despre viață, moarte, bătrânețe, schimbări pe care ai fi putut să le faci, dar ai preferat s-aștepți să ți se dea totul de-a gata. Un trecut în care te întorci și te trezești cu detalii de care ai fi preferat să uiți. Dar totul revine și te ajunge din urmă.

2.Flaubert’s Parrot/ Papagalul lui Flaubertapărută la noi la Editura Nemira, în traducerea lui Virgil Stanciu                                                                                                               julian barnes

Așa cum eu am o obsesie cu Julian Barnes, și Julian Barnes are o obsesie cu Flaubert. Papagalul lui Flaubert este doar una dintre dovezile pasiunii lui pentru opera flaubertiană. Deși scris ca ficțiune, el a fost premiat la secţiunea de non-ficţiune tocmai pentru acuratețea informațiilor reale și verificabile. Romanul este un real ghid în opera și viața lui Flaubert, plin de umor, anecdote și ironii.

Personajul central, în jurul căruia se construiește romanul, este doctorul Geoffrey Braithwaite, care, dezamăgit de dispariția soției, călătorește la Rouen în căutarea lui Flaubert și a papagalului său din povestirea Un suflet curat. Imaginea lui Flaubert este dată de studierea operelor lui, a mărturiilor pe care le depun, din trecut, persoanele care i-au fost apropiate: amanta, sora, soția, prietenii, dar și de biografiile muzeele sau statuile care i-au înmagazinat viața. Nu mică-i mirarea când se găsesc doi papagali în loc de unul: care o fi cea real? În toate căutările și săpăturile romanului, undeva spre finalul lui, Geoffrey povestește moartea soției sale, Ellen, și golul lăsat de aceasta. Toată durerea este descrisă fără clișee sau patetism. Mai mult, mărturisește că ea l-a înșelat de-a lungul viații și el a știut acest lucru:

La început m-am simțit jignit, la început m-a durut, la început m-am simțit mai puțin bărbat. Nevastă-mea făcea dragoste cu alții – nu trebuia să mă îngrijoreze situația? Ellen era întotdeauna drăguță cu mine – nu trebuia să mă îngrijoreze situația? Nu era dulce din cauză că se simțea vinovată de adulter, ci pur și simplu era dulce.

Așa îți dai seama că în carte este vorba, de fapt, de celălalt din cuplu, de cel înșelat o viață întreagă. Nu este vorba despre Madame Bovary, ci despre Charles Bovary. Cum faci să uiți ce ți s-a întâmplat? Cum te împaci cu viața de acum, cu cea de atunci? Cum te descurci după ce moare soția? O ierți? Regreți? Care e papagalul real oare?

1.Levels of life/ Niveluri de viață, apărută la noi la Editura Nemira, în traducerea lui Radu Paraschivescu.

Juliam Barnes

Poate și c-a fost prima carte citită de la el, însă mi s-a părut și cea mai emoționantă, dură, sinceră și sensibilă. Toate cărțile scrise de Barnes au pe prima pagină dedicația “To Pat“. Pat Kavanagh a fost soția lui Barnes, agentul lui literar și cea iubită dintre soțiile unui om.

Cartea este divizată în trei părți: Păcatul înălțimii (eseu istoric despre începuturile călătoriilor cu balonul și al fotografiilor), La același nivel (ficțiune despre iubirea dintre două personaje, Frederick Burnaby și Sarah Bernhardt) și Pierderea adâncimii (autobiografie și esența cărții, de fapt). În aceast ultim nivel din Niveluri de viață, scriitorul britanic vorbește despre lipsa lui Pat, despre cei cinci ani de când ea nu mai e, despre moarte, durere, trecut, amintiri. După ce, în prima parte, zburăm în balon, apoi ne bucurăm de iubire, în ultima parte ne dăm seama că moarte anulează tot, oprește orice balon și orice speranță.

Am tot auzit că toate iubirile care țin până la capăt sunt frumoase, că toate căsniciile adună ce e mai bun și ce e mai rău la un loc, că o viață-ntreagă alături de un om te face să fii acel om doar lângă celălalt om. Asta spune și Barnes, doar că le pune cap la cap atât de natural, de degajat și vorbește despre niște lucruri atât de sensibile și de delicate fără a fi penibil sau patetic, încât te topești de drag citind. Ce scrie Barnes aici e cumplit de trist și de dureros: să vezi cum o iubire se transformă într-o lipsă.

“Îmi amintesc, cu precizie, lucrurile de pe urmă. Ultima carte pe care a citit-o. Ultima piesă (ultimul film și concert, ultima operă și expoziție de artă) la care am fost împreună. Ultimul vin pe care l-a băut, ultimele haine pe care le-a cumpărat. Ultimul weekend departe de casă. Ultimul pat în care am dormit și care nu era al nostru. Ultima asta, ultima cealaltă. Ultimul lucru pe care l-am scris și care a făcut-o să râdă. Ultimele cuvinte pe care le-a scris ea însăși; ultima dată când și-a scris numele. Ultima bucată muzicală pe care i-am pus-o s-o asculte când s-a întors acasă. Ultima ei propoziție întreagă. Ultimul cuvânt rostit.”

_______________________________________________________________________________________________________

Acestea fiind recomandate, nu pot decât să mă bucur că a mai apărut de curând un alt Barnes (hardcover) la mine-n casă, achiziționat de la librăria engleză Anthony Frost. Nu m-am apucat încă de el, dar abia aștept! The Noise of Time, cea mai recentă carte a lui Barnes, din recenziile căreia am rămas cu o replică a autorului în minte:

“The fact you’ve survived doesn’t mean you’ve survived intact”.

Julian Barnes carti

Bucurați-vă de Barnes,

Raisa.

Foto: Cătălin Georgescu, Raisa Beicu.