861F9BFE-B550-440C-9897-D7C5FF86C9A2

Oi fi influențată de prenumele marii mele iubiri literare (Jonathan Franzen), însă abia am terminat un autor care mi s-a părut incredibil: JONATHAN Safran Foer. Mi s-a tot spus despre el, mi-a tot fost recomandat de prietenii care-mi știu pasiunea pentru subiectul familiei în literatură, citisem pe diverse site-uri americane că stilul lui se aseamănă cu cel al lui Jonathan Franzen sau Philip Roth, doar că efectiv nu reușisem să ajung la el. Înainte să m-apuc de Iată-mă (Here I am), am citit un pic despre personaj. Așa am aflat că este foarte tânăr (40 de ani), a studiat literatura și filosofia la Princeton University și este deja tradus în 35 de limbi. Romanele lui au fost ecranizate, filmele și cărțile premiate, deci Jonahan Safran Foer pare un nou star al literaturii americane de calitate.

jonathan_safran_foer_redonline_2__landscape

Iată-mă, apărută la Humanitas, traducerea în română de Andra Matzal și Cosmin Postolache, m-a măcinat aproape la fel de tare cum a făcut-o oricare carte scrisă de Jonathan Franzen. M-aș putea numi deja un expert al subiectului familiei în literatură, așa că nu sunt tocmai ușor de mișcat pe un teren atât de bătătorit.

Înțeleg de unde asemănarea cu cei doi autori mari (Roth și Franzen), însă nu mi se pare că, totuși, Foer ar avea forța vizuală și descriptivă din scenele sexuale sau din subiecte brutale (cum ar fi moartea) regăsite în tot ce scrie Roth și nici nu am identificat firul complicat în tratarea intrigii – complicat până la uitare – pe care Franzen îl abordează în romanele sale. Ceea ce vreau să spun nu e că Foer nu s-ar ridica la nivelul celor doi – nu mi-aș permite ierarhizări atât de înalte, ci că, deși înțeleg de unde asemănarea cu ei, Foer are propria dramatizare simplificată. Cam așa resimt eu ceea ce scrie el.

CE9DD533-C68E-407B-8642-BBA5FE653917

Am citit cele 640 de pagini în două zile (de vacanță) și m-am minunat de cât de coerent și apăsător în același timp poate fi făcută radiografia unei despărțiri.

În mod simplist, aș spune că acesta este subiectul principal al romanului: îndepărtarea într-o căsnicie. În mod deloc simplist, însă, autorul mută radiografierea această pe societate, pe fiecare ins al societății și, mai ales, pe contextul istoric al unui Israel aflat mereu în pericol de-a dispărea. Contrar titlului – Iată-mă – cu fiecare pagină citită, ai senzația că totul dispare, se duce mai departe, se pierde, se dizolvă. Un soi de: Iată-mă cum dispar!

128B1EBC-36F2-40C6-8B9C-208F40A8D90E

Povestea unui familii evreiești din Washington DC este construită pe multe straturi, cu mult umor și tristețe. Ea, mama și soția, este Julia: o arhitectă care, deși nu a construit niciodată nimic, proiectează mereu case imaginare și vieți fericite. El, tatăl și soțul, este Jacob, un scenarist de succes al postului HBO. El și ea au trei copii foarte inteligenți și complicați: Sam, Max si Benjy. În viața lor aparent tihnită, intervine însă descoperirea făcută de Julia: Jacob o înșală. De-aici încep crizele în lanț. Teoretic, totul pleacă de la descoperirea infidelității. Practic, totul demonstrează că infidelitatea este doar picătura care a umplut paharul nefericirii.–

Lumea familiei Bloch este un fel de rezumat a tot ceea ce poate însemna viața unor evrei în America. Un sentiment de lipsă a unei case – deși casa exista fizic, plină de ritualuri, amintiri, bucurii fabricate. Deși casa exista, fericirea fabricată este echivalentul unui arhitect care nu a construit nimic toată viața. Te muți în America, lași în urmă un Israel decăzut, îți cauți o casă și o carieră de succes, fabrici, clădești amintiri, dar totul rămâne o arhitectură imaginară.

ED4A04BC-9B5E-4070-969B-F3B6E46A39F4

Omenirea este un cumul dezorganizat de războaie. Israelul dispare, cutremurele au loc peste tot în lume, viața se destramă fix când totul pare perfect. Dacă stăm bine și ne gândim, nu avem nicio zi fără un război – exterior sau interior. În schimb, așteptăm haotic și disperați pacea – care, de multe ori, nu mai vine.

B8B04B93-8BE1-4B50-BCAE-6B50D52C18C5

Citate preferate:

♦ Diferența dintre a admite și a accepta înseamnă depresie.

♦ Nu păstrezi decât lucrurile la care refuzi să renunți.

♦ Un lucru la care te gândești mereu poate fi considerat amintire?

♦ Toate diminețile fericite seamănă între ele, la fel și diminețile nefericite, acesta fiind însuși faptul care face ca nefericirea lor să fie atât de adâncă: senzația că nefericirea asta s-a mai întâmplat, că eforturile de a o evita nu vor reuși, în cel mai bun caz, decât s-o întărească, ba chiar s-o exacerbeze, că universul, din cine știe ce motiv inutil, nedrept și de neconceput, conspiră împotriva nevinovatelor succesiuni de haine, mic dejun, dinți și frizuri dezastruoase, ghiozdane, pantofi, geci, la revedere.

♦ Nimic nu trece. Nu de la sine. Ori te ocupi tu de problemă, ori se ocupă ea de tine.

♦ O mână întinsă era mai ușor de fracturat decât una așezată pe lângă corp.

♦ Cineva ar trebui să inventeze o cale de a fi aproape de oameni fără să fii nevoit să-i vezi, să vorbești cu ei la telefon, să scrii (sau să citești) scrisori, e-mailuri ori texte.

♦ Singurătate, dar nu însingurare.

♦ Să trăiești viața greșită e mult mai rău decât să mori o moare greșită.

♦ Bărânețea seamănă cu depresia, dar nu-i același lucru.

♦ Optimistă în funcție de anotimp.

♦ Eyesick căuta singurătate. Nu pentru a fi neapărat de unul singur, ci pentru a fi departe de ceilalți.

♦ Să nu ai de ales e tot o formă e alegere.

♦ Sunt lucruri mai importante decât a fi în viață.

♦ Fără dragoste mori. Și cu dragoste mori. Dar nu toate morțile sunt egale.

♦ Sentimentul de a nu vrea să trăiești în lume, chiar dacă e singurul loc unde putem trăi.

EE25D9C5-C38C-4038-9743-7AE6363C63F1

Foto: Raisa Beicu.