Pe Jonathan Safran Foer l-am descoperit vara trecută, în vacanța mea la Richiș, cu Iată-mă, un roman care a ajuns instant în topul preferințelor. Așa că, fără să mă documentez despre restul cărților lui, am luat la nimereală Totul este iluminat, în traducerea lui Fragăi Cusin, de la editura Humanitas.

Este o categorie de autori cu care știi că nu prea ai ai cum să n-o nimerești, mergi la sigur. Cam în categoria asta l-am pus și pe Jonathan Safran Foer, unul dintre cei mai cunocuți autori americani contemporani. Doar că, de data asta, nu pot să spun că m-am dat în vânt după cartea citită, în ciuda așteptărilor create. Deși am terminat-o în două zile, m-am chinuit un pic cu ea. Începutul, cel puțin, este destul de anevoios. Nu pricepi mare lucru, nu știi care și cum, tot romanul este structurat pe trei planuri extrem de diferite, însă având în minte cine este autorul, nu am luat în calcul nicio secundă să renunț. Am stat acolo și-am tras de mine până când, la un moment dat, treaba devenise palpitantă. Doar că bucuria n-a durat mult.

Subiectele sunt cam așa (pe cele trei planuri):

  1. Călătoria lui Jonathan Safran Foer în Ucraina – în căutarea lui Augustine, cea care i-a salvat bunicul de naziști. Singura lui informație ajutătoare înaintea plecării era fotografia cu Augustine pe care a luat-o cu el în Trachimbrod, locul de baștină al familiei lui. Alături de el au venit un traducător, vorbitor de limba engleza, Alex, un șofer, bunicul lui Alex, un bătrân morocănos și un câine – Sammy Davis Junior Junior, numit astfel după cântărețul preferat al bunicului: Sammy Davis Junior. Căutarea lor este una ciudată și alambicată, finalizată cu lipsa unui răspuns.
  2. Romanul scris de Jonathan Safran Foer – fragmente despre rudele sale din Ucraina în perioada 1791-1943, pe care i le trimite ulterior lui Aleksandr. Capitolele respective surprind istoria familiei Foer și sunt într-un registru complet diferit față de celelalte două planuri. Ar putea fi  un roman de sine stătător.
  3. Scrisorile pe care Aleksandr (Alex) i le scrie lui Jonathan Safran Foer după ce acesta îi trimite capitole din romanul scris de el.

Cele trei planuri sunt foarte diferite și asta face trecerea de la un capitol la altul derutantă. Dacă într-un punct asta m-a ținut trează și curioasă, sperând că la un moment dat se vor intersecta planurile, spre final am fost destul de dezamăgită de dinamică. Îi recunosc și respect talentul lui Jonathan Safran Foer, însă de data asta am avut senzația că efortul meu de cititor nu a fost răsplătit. Altfel spus, m-am așteptat să îmi ordonez haosul creat de planurile intercalate, dar, din păcate, am rămas cu haosul neclintit. O fi și ăsta un nivel de exercițiu literar.

Notez aici ce mi-a plăcut, însă, din Totul este iluminat:

  • Limbajul – în același roman găsim o groază de stiluri. Trecem de la istoria generațiilor lui Foer scrisă de el însuși, până la limbajul lui Alex, traducătorul, care vorbește o engleză extrem de stâlcită, o engleză post-comunistă în Ucraina. Cuvintele greșit folosite de Alex sunt extrem de amuzante în unele situații, absurde în altele, ceea ce naște un metalimbaj care mi-a amintit de Anthony Burgess. Așa cum după Portocala Mecanică nu mai puteam să mă exprim coerent în limba mea, ci îmi veneau cuvintele inventate de Burgess, așa s-a întâmplat și cu Totul este iluminat. Descoperirea unui limbaj nou este un soi de fascinație pe care nu pot decât să mă bucur că-l pot trăi.
  • Latura istorică – așa cum face și în Iată-mă, Jonathan Safran Foer atinge părți din istoria dureroasă a evreilor. Folosindu-se de propria familie și amintirile avute în jurnalele lui, Foer aduce câteva povești cutremurătoare cu ceea ce au făcut gloanțele naziștilor.
  • Complexitatea – în fond, nu pot să nu apreciez imaginația și greutatea a ceea ce scrie Jonathan Safran Foer. El nu este un autor ușor de dus, nu ia subiecte ușoare. Îți pune mintea la contribuție și asta e un lucru pe care literatura trebuie să îl facă.
  • Misticitatea.

Una peste alta, e clar că Iată-mă mi-a plăcut mult mai mult decât Totul este iluminat, dar voi continua cu Jonathan Safran Foer din simplul motiv că este un autor care-ți dă bătăi de cap. Iar mie-mi plac bătăile de cap.

Citate preferate:

♦ Cu cât iubeşti mai mult pe cineva, cu atât mai greu este să-i mărturiseşti asta.

♦ Într-o zi, tu ai să faci pentru mine lucruri care nu-ți plac. Asta înseamnă să fii îndrăgostit.

♦ Cu toții suntem prea buni unii pentru alții.

♦ A murit din cauză că era artist.

♦ Singurul lucru mai rău decât să fii trist este ca alții să știe că ești trist.

♦ Viața lui avea un potențial nelimitat pentru fericire.

♦ Casa lui era mai pregătită pentru înmormântare decât pentru naștere.

♦ Iubește-mă, pentru că iubirea nu există, și eu am încercat tot ce există.

♦ De ce lucrurile dureroase sunt mereu niște electromagneți?

♦ Asta înseamnă iubire, nu? Când observi absența cuiva și urăști acea absență mai mult decât orice altceva? Mai mult chiar decât îi iubești prezența?